An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

AXIS LIBRI
An V, nr. 15, iunie 2012
Confluențe culturale • Confluențe culturale • Confluențe culturale
Ermil Achim
profesor
În existenţa fiecăruia
dintre noi se află lecturi
hotărâtoare. Ele ne marchează
definitiv. Trăim şi scriem sub
steaua lor. E greu de spus cum
am fi fost dacă la un moment
dat o anumită carte nu ar fi
pus sub semnul întrebării tot
ceea ce am crezut noi că ştim
despre literatură. Pentru un
astfel de şoc a fost opera scrisă
de Aleksandr Soljeniţîn.
Soljeniţîn s-a născut pe 11
decembrie 1918 la Kislovadsk,
în sudul Rusiei, la poalele vârfului Elbrus, locul imaginat
de Lermontov ca decor pentru poemul său „Un erou al
timpului nostru”. S-a născut în familia Taisiei şi a lui Isaaki
Soljeniţîn. În 1924 Taisia împreună cu Aleksandr s-au
mutat la Rostov pe Don. În 1941 a absolvit Universitatea
de Stat – Facultatea de matematică – fizică din Rostov
şi prin corespondenţe absolvă Institutul de Filosofie –
Literatură şi Istorie din Moscova. Imediat după absolvire
a fost mobilizat și apoi trimis la şcoala de ofiţeri din
Kostroma. În 1942 a primit gradul de locotenent şi a fost
numit comandantul unei unităţi de cercetare.
În 1945 a fost arestat în urma interceptării
corespondenţei pe care o purta cu prietenul său din
copilărie K. Vietevici (pentru observaţii critice formulate
la adresa lui Stalin, poreclit de ei „Vătaful”, şi a lui
Lenin, numit „Vovka” şi condamnat la 8 ani de lagăr de
reeducare prin muncă. După ispăşirea pedepsei, în 1952
A. Soljeniţîn a fost exilat în Kazahstan, fiind reabilitat
abia în 1956, când se va stabili în Riazan.
În 1959, în doar trei săptămâni, a scris povestirea „O
zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, care va fi publicată, cu
aprobarea lui N. Hruşciov, abia în 1962, făcând în scurt
timp înconjurul lumii.
Din anul 1957 lucrează la romanul „În primul cerc”,
scrie poezii şi poeme în proză intitulate „Liniaturi”,
povestiri, piese şi scenarii, lucrează concomitent la
romanele „Arhipelagul GULAG” şi „Roata roşie”. În 1956
îi apare romanul „Pavilionul canceroşilor” – este cea de
a doua carte (după „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”),
publicată în Rusia, celelalte vor vedea lumina tiparului
în străinătate („În primul cerc”, „Arhipelagul”, „August
1914” etc.). Deşi netipărite în ţară, scrierile lui Soljeniţîn
au circulat dactilografiate, xerografiate sau copiate chiar
de mână.
În 1976 A. Soljeniţîn s-a adresat cu o scrisoare
deschisă delegaţiilor Congresului Scriitorilor din URSS,
demascând cenzura, fapt ce a dus la excluderea lui, în
1969, din Uniunea Scriitorilor.
La propunerea lui FranÇois Mauriac, în 1970 i se
decernează Premiul Nobel pentru literatură, dar refuză
să meargă la Stockholm să-l primească, de teamă că nu
va mai fi primit în ţară.
În 1973 la Paris a apărut primul volum din
„Arhipelagul GULAG”. În 1974 a fost arestat din nou şi
trimis la închisoare, ridicându-i-se cetăţenia sovietică şi
Aleksandr Soljeniţîn
şi cenzura comunistă
fiind apoi expulzat din ţară. Se stabileşte împreună cu
familia în Elveţia, apoi din 1976 în Vermont (SUA).
În revista „Secolul XX şi lumea” a fost publicat, în
1989, articolul „Să nu trăim în minciună”.
În 1990 printr-un decret prezidenţial al preşedintelui
M. Gorbaciov, lui Soljeniţîn şi soţiei sale li se redă cetăţenia
sovietică şi apare articolul „Cum să reorganizăm Rusia”.
În 1994 A. Soljeniţîn, la venirea în ţară, a călătorit
prin Rusia, oprindu-se la Vladivostok şi Magadam, cu
destinaţia Moskova. În 1994, pe 28 octombrie a rostit un
discurs în Duma de Stat. Este anul când îi apare studiul
„Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX”. În anul 1997 a
fost ales membru al Academiei de Ştiinţe din Rusia. Din
anul 1998, în Rusia se acordă anual Premiul Soljeniţîn
în valoare de 25000 dolari SUA, oferit de fundaţia
scriitorului. Pe 3 august 2008 Soljeniţîn moare.
În România, primele referiri la A. Soljeniţîn şi la operele
sale au apărut în anul 1968 în cartea Tatianei Niculescu
„Prozatori sovietici contemporani” în care autoarea îl
menţiona pe Soljeniţîn printre scriitorii anilor 1960, care
resping orice compromis pentru relatarea adevărului. În
ceea ce priveşte tălmăcirile româneşti ale povestirii „O zi
din viaţa lui Ivan Denisovici”, acestea circulau încă din
anii 1962-1963, dar nu într-o ediţie tipărită.
Revoluţia din decembrie 1989 a făcut posibilă şi
apariţia unor prezentări mai ample despre viaţa şi opera
lui A. Soljeniţîn, cunoscut până atunci în România doar
în cercuri restrânse. La începutul anului 1990 au fost
publicate fragmente din opera scriitorului în mai multe
reviste și ziare din ţară: „Timpul” din Iaşi, „Orizont” din
Timişoara, „Argeş” din Piteşti, săptămânalul „Adevărul
literar şi artistic”. Prima versiune românească a unei cărţi
de Soljeniţîn a fost „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”,
apărută în traducerea lui Sergiu Adam şi Tiberiu Ionescu.
„În sfârşit avem în limba română marea carte, care
a explodat ca o bombă atomică a construcţiei morale şi
civile cu efect planetar” - scria Al. Paleologu în 1997 în
postfaţa traducerii cărţii „Arhipelagul GULAG”, traducere
făcută de N. Iliescu şi Ion Covaci. Tot în anul 1997 apare
traducerea romanului „Pavilionul canceroşilor” realizată
de Maria Dinescu şi Eugen Uricariu.
În „Adevărul literar şi artistic” din 28 iunie 1998 este
semnalată apariţia în Rusia a cărţii „Rusia pe marginea
prăpastiei”, iar în „Aldine” din 1 august 1998 este publicat
un fragment din cartea „Rusia sub avalanşă” tradusă de
Lidia Caraciuc.
Editura „Humanitas” din Bucureşti a pus la dispoziţia
cititorului român trei cărţi ale lui Soljeniţîn: în anul 2000
cea de a doua versiune românească a povestirii „O zi din
Viaţa lui Ivan Denisovici” şi „Rusia sub avalanşă” traduse
de Inna Cristea, iar în 2002 lucrarea memorialistică
„Viţelul şi stejarul” tradusă de Maria şi Ion Nastasia. În
„Adevărul” din 17 septembrie 2002, Ion Ianoşi semnalează
apariţia la Moscova a cărţii lui Soljeniţîn „Două sute de
ani împreună”, iar Gheorghe Barbă, în săptămânalul
„Luceafărul” nr. 15 şi 16 din 2002, face o prezentare a cărţii
şi traduce interviul oferit de Soljeniţîn despre această carte
redactorului şef al săptămânalului „Moskovskie novosti”
Victor Luşak în nr. 25 din 19-20 iunie 2002.
77