An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

AXIS LIBRI
An V, nr. 15, iunie 2012
Personalia • Personalia • Personalia • Personalia • Personalia
Genofag, cu vrerea totalităţii, intergeneraţionist
(cum l-a văzut M. Cimpoi), iubind fanatizat
scriscetitul, muncitor (deşi nu e slujbaş), profesionist
de cursă lungă, Leo Butnaru e stăpânit de „iluzia de
a învinge”. Demonia sa interogativă (cf. Constantin
Ciopraga) a hrănit multe alte apariţii (interviuri),
dezvăluind un „convorbirist” vervos, bine ritmat,
informat. El rămâne negreşit, în primul rând, un
„vâslaş al poeziei”, atacând însă şi traductologia
(îndeosebi din avangarda rusă, underground-iştii
moscoviţi, cap de listă fiind îndrăgitul Velimir
Hlebnikov (intens popularizat), dar şi proza (vezi
Copil la ruşi, 2008, reconstituind,
într-o veche aşezare orheiană,
atmosfera basarabeană a anilor
’50, cu moldoveni sovietizaţi
într-o „provincie kolhoznică”,
supusă „caracatiţei rusificării”).
Să observăm, alături de Răzvan
Voncu, că e vorba de o recuperare
postmodernă a copilăriei, nicidecum
de o edenizare a ei. Eul
„de astăzi” (naratorul deci)
acceptă „o sumară identificare” cu
protagonistul-copil, în astfel de
„tentative de memorii”, provocând
jocul ei liber, aieveaimaginaţia.
Textul memorialistic, mânat de
elan teoretizant, nu e scutit de
bombasticism şi preţiozitate;
după cum, o sugestie ionesciană
(bănuim) a condus la divulgarea
unor „caiete de tinereţe” (vezi
Student pe timpul rinocerilor, 2000) cu un
entuziasm temperat. A ţine un jurnal, a retrăi
„starea de tânăr” din perspectiva unui Retro-Leo,
confiscat de „spunerea de sine” (titlul unui volum
de dialoguri din 1994, suspectat de a fi un ego-text)
iscă frisoane de nelinişte; chiar spaima ca martorul
să se instaleze într-un teribil dezacord dintre
trăire şi transcrierea ei, compromiţând / salvând
autenticitatea juvenilă.
Cum spuneam, poetul, activat de resortul
vitaminizant al memoriei culturale, manevrând
dezinvolt, fantezist-livresc, dar şi parabolicvizionar
limbajul cotidian (prozaismul lexicului)
este un anti-sentimental care rescrie, demitizează,
reinterpretează febril: „În hermeneutica poetică /
se poate întâmpla orice” – ne previne, binevoitor,
Leo Butnaru. Altfel spus, nici scrisul în replică,
ambalat de furii negatoare, nu putea lipsi. O poemă
precum Inutilitatea ochiului al treilea trimite, nici
măcar voalat, la crezul seriei precedente (promoţia
lui N. Dabija impunând estetizarea), expertizat
acum sub arbitrajul postmoderniştilor, cei care vor
respinge violent potopul textelor fanate, expediate
la tomberoanele literare şi stânjenitoarele exagerări
laudative aplicate barzilor de altădată, înrolaţi
odelismului de partid.
Leo Butnaru şi-a câştigat o marcă stilistică. O
ironie jucăuşă prezidează scrisul său, persiflantsarcastic
uneori, de inventivitate lexicală,
lansând „Edgarpoetice jocuri”
şi calambururi în flux: „handicapacitatea
politicienilor”, „erata
divină” a Lumii, „timpuri
fineseculare” etc. sau inteligente
parafraze: „niciodată primăvara
nu fu mai radioasă” (Cernobâl),
arta sa combinatorie, asociaţionismul
folosind ca ingrediente,
fără economie,
autoironia (poetul vorbind de o
„jenă ars poetica”), jovialitatea
(în ipostaza de „cavaler al
veselei figuri” sau ludismul
împins în absurd, rescriind
în chip demitizant-burlesc
„aşa-numita Eternitate”. Sau
închinând o Odă Marelui Cititor,
fireşte „complicele autorului”,
Leo Butnaru
trăind un „transplant” ferice.
Impresionantă şi obositoare
prin debit, poezia lui Leo Butnaru, de evidentă
coerenţă (stil, limbaj aerisit, viziune reformată,
amprenta livrescului) impune, scria Emilian
Galaicu-Păun, un „alt tip de poet basarabean”.
Implicit, un alt tip de poezie: emancipată prin
program, meditativ-existenţială fără a cheltui
mari combustii pasionale, fără „trăire” (cum
i s-a reproşat), artizanal-livrescă, fantezistă,
cu pigment ironic; „construită”, irigată de un
scepticism hiperlucid, activând intelectualismul
combinatoriu (producând jocuri „cu tâlc”) şi
mânată, totuşi, de ambiţia de a fixa orgolios
„arhitectura de nisip a cuvintelor”, aparţinând
unui „gladiator” rafinat, exprimând scriptural o
singurătate „răbdătoare şi lucrătoare”. Evident,
Leo Butnaru nu este un „cocon vitreg” al literaturii
române...
35