An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

More documents

Recommendations

Info

An V, nr. 15, iunie 2012 AXIS LIBRI Cutia de rezonanță • Cutia de rezonanță • Cutia de rezonanță Pluta (I) 60 Grid Modorcea scriitor Bădălan, Bădălan, Bădălan… Manhattan, Manhattan, Manhattan… Viaţa fiecăruia dintre noi poate fi povestită sau reconstituită dacă ne gândim la obiectele care ne-au marcat-o. La obiectele copilăriei, de pildă. Ţin minte că atunci când mă trezeam dimineaţa şi deschideam ochii, vedeam pe fereastră turla bisericii Sf. Dumitru. Turla, cu crucea în vârf. Aşa că primul obiect care îmi aminteşte de Bădălan este crucea. Care e un obiect sacru. Un simbol. Simbolul Golgotei. Dar şi simbolul Fericirii, al Mântuirii. De aceste semnificaţii însă aveam să-mi dau seama mult, mult mai târziu. Atunci, ca prunc, ca fiinţă dodoloaţă de câteva luni, de un an sau doi, nu înţelegeam nimic. Mă uitam la cruce ca la sânul mamei. O, da, aşa trebuie să fie crucea pentru un credincios, ca o hrană maternă, să-i alăpteze fiinţa. Şi crucea am luat-o în priviri şi în suflet pentru toată viaţa. Şi aici, în Lumea Nouă, când merg la biserica Santa Monica din Manhattan, tot crucea îmi sare în ochi, marea cruce de marmură de la altar. Altarul însuşi este o cruce din mai multe cruci, având în mijloc crucifixul. Aşa cum unii văd idei şi alţii femei, eu văd cruci. Şi mereu mă închin. Parcă automat. Am ajuns să am un instinct al crucii. Al doilea obiect de care îmi aduc amintesc este pluta. Pluta de la undiţă, la care mă uitam de dimineaţă până seara, când mă duceam în baltă. Iar vara, acolo mi-o petreceam, fie la baltă Zătun, fie la bostana pe care ai mei o aveau peste Dunăre. Uneori şi iarna mergeam la pescuit, pe Lacul Brateş, dădeam la copcă. Dar pescuitul la copcă e ceva orb. Arunci undiţa cu cârlige şi cu limba de peşte, ca o linguriţă specială, şi tragi când simţi că se întinde nailonul. Americanii numesc cârligele ăstea „fishing lure”, cum am aflat când am văzut expoziţia lui Paul Cowan de la Clifton Benvenuto Gallery, de pe 515 Broadway, unde, pe pânze mari, de culoare galbenă, albastră sau roşie, artistul a agăţat astfel de cârlige. Ziceai că pânzele sunt agăţate de cârlige ca o pradă şi nu invers. Sugerau foarte bine acest tip de pescuit orb şi violent. Peştele este cumplit minţit, nu se alege cu nici o momeală, fiindcă acele linguriţe sunt din metal şi arată ca nişte peştişori. E un fel de vânătoare, de masacru, ca şi atunci când prinzi peştele la plasă, la pripon sau alte scule barbare. Dar adevăratul pescuit este când undiţa are plută, iar pluta stă în ochii tăi, o priveşti cum se mişcă, atunci când peştele trage de cârlig, de momeală. E ca la computer. Ecranul e balta. Şi vezi pe el/pe ea mouse-ul cum se mişcă, cum săgeata stă pe loc sau se duce acolo unde creierul îi porunceşte. Da, aici e măiestria, pescuitul la plută, atunci când prinderea unui peşte e ceva natural, nu orb, nu barbar. Aşa cum fac urşii, când pescuiesc în ape repezi. Peştele e gândul, e creierul, se joacă cu tine şi depinde de dexteritatea ta să-l prinzi. Imaginea asta, eu, în apă până la genunchi, cu traista la gât şi cu undiţa în apă, cu pluta între nuferi, cu ochii fixaţi pe ea, din zori şi până seara, cum este acum viaţa mea la computer, m-a marcat aşa de tare încât, când m-am făcut mai mare, în clasa întâi sau a doua, primul meu desen a fost un pescar, pe malul unei ape, care dă la peşte. Cu undiţa în mână şi cu pluta deasupra apei. L-am făcut din memorie, nu după vreun model. Acest desen mi-a reuşit aşa de bine că unchiul Costică, fratele mamei, l-a luat şi l-a dus cu el în Bazin şi îl arăta colegilor din echipa lui de spinare, cum se numeau muncitorii de port cu care lucra – cărau scânduri din vapoarele străine şi le stivuiau pe mal. Şi semnul muncitorului de spinare era o pernă cu un ham, pe care muncitorul şi-o lega de spate şi mijloc, iar perna şi-o punea pe umărul pe care ducea scândurile. Şi unchiul Costică se lăuda, uite, mă, ce nepot am, ce-a făcut, ce desen, e atât de real, parcă e viu! Şi, Pluta a fost Mouse-ul copilăriei mele. Mai târziu, după ce am descoperit opera, obiectul de care m-a legat mulţi ani din viaţă până a apărut scula la care scriu acum, când am schimbat balta cu computerul, a fost discul, placa de patefon, pe care o puneam pe pick-up şi ascultam arii din opere cântate de Ion Piso şi Ion Buzea, prim solişti la Teatrul Muzical din Galaţi, unde mi-am petrecut infinit de multe ore din
AXIS LIBRI An V, nr. 15, iunie 2012 Cutia de rezonanță • Cutia de rezonanță • Cutia de rezonanță tinereţea mea. Ştiam pe de rost opere ca Rigoletto, Traviata, Trubadurul sau Lakmé. Şi copilăria, şi adolescenţa mea pot fi perfect reconstituite prin aceste trei obiecte, crucea, pluta şi discul. Bineînţeles, în jurul lor apar şi altele, care se mişcă de pe râul Lethe pe râul Mnemosynne, de pe râul uitării pe cel al amintirii. Apare în primul rând Fortul de la Dunăre, unde ne jucam noi, copiii, de dimineaţă până seara, uitând să mai trecem pe acasă. Şi mi-aduc bine aminte, de parcă ar fi aievea, şorţul bunicii, care venea la Fort, cu el plin de chiftele, mă chema, mă lua în braţe, între poalele ei, şi mă hrănea. Atâta mâncam eu în ziua aceea, ce-mi aducea ea în şorţ. Şorţul, iată un alt obiect de care mi se prinde mintea, ca într-o gridophanie, fiindcă obiectele configurează o reţea. E plasa de păianjen a amintirii, din care e alcătuită viaţa, mai ales viaţa trecută. Dacă nu era şorţul şi minunile din el, chiftelele calde, abia scoase din tigaie, crăpam. Aşa credeam atunci. Şi eram îngrijorat când nu vedeam şorțul bunicii, adică nu o vedeam pe ea venind în grabă, pe uliţa bisericii, spre Dunăre, spre Fort, unde ne jucam noi de-a soldaţii. În rest, aş fi trăit flămând, fără să ştiu ce-i foamea, atât de mult iubeam acel loc şi nu voiam să pierd bătălia pe care tocmai o imaginasem noi, copiii, în joaca noastră, bătălia dintre nemţi şi ruşi. O bătălie infinită, care nu se mai termina, pe care o reluam a doua zi. Şi în somn o continuam. Şi ţin minte că mereu îmi plăcea să fac parte din echipa nemţilor. Aveam o sensibilitate în această direcţie de când mi-a povestit mama că un ofiţer german venea la noi şi mă plimba pe calul lui. Pe vremea războiului, nemţii se instalaseră în clădirea şcolii, vecină cu casa noastră. Şi acel ofiţer venea călare şi mă sălta pe calul lui şi mă plimba vreo două-trei ture pe străzile Bădălanului. Mă uitam de acolo, de sus, de pe cal, din braţele lui, la pigmeii care treceau pe stradă şi se uitau ca proştii la noi. E colosal să vezi lumea de pe un cal. Cum a văzut-o Barry Lyndon. Cred că şi Maurizio Catellan mi-ar da dreptate, fiindcă aşa a văzut el istoria în expoziţia ALL, de la Guggenheim Museum. Şi el vede istoria ca pe o aglomerare de obiecte, iar calul e un laitmotiv, apare pe toate cele şapte trepte ale istoriei, aşa cum ar putea fi considerate etajele în spirală ale celebrului muzeu. Întrebarea pe care mi-am pus-o de multe ori a fost, oare ofiţerul german venea pentru mine sau pentru mama mea? Sigur pentru ea, care era o care apare tânără şi distinsă. Şi eu eram îndrăgostit de ea. Da, eram mort după mama mea. Şi eram gelos pe oricine o privea sau o oprea din drum s-o agaţe. Sigur venea pentru ea, fiindcă dacă ar fi venit pentru mine, atunci când nemţii s-au retras, ofiţerul acela, dacă ţinea cu adevărat la mine, ar fi trebuit să mă ia cu el, să mă răpească. Să profite de faptul că tatăl meu era pe front. De multe ori m-am gândit la această întâmplare ca la un nadir al destinului. Ce destin aş fi avut dacă aş fi ajuns la trei luni în Germania, în familia acelui ofiţer! Şi acolo cred că m-aş fi simţit ca la casa cea adevărată, fiindcă bunica mea era nemţoaică, o chema ca fată Mertentz. Dar tanti Ioana, sora mamei, care era şchioapă, când bunica o certa pentru vreo năzbâtie, mereu îi striga: - Lasă-mă-n pace, jidoafco! De unde ştia ea că bunica era evreică? Nu, absurd. Mertentz e un nume pur nemţesc. Ciudat, dar zilele trecute, am citit ce-a scris un comentator pe Internet în dreptul unei cărţi numite „Dicţionarul teologilor români”, unde mă aflu şi eu alături de Miron Cristea, Nicolae Steinhardt şi alţii. Cică „Nicolae Steinhardt şi Grid Modorcea sunt scriitori evrei”. Şi acum cred că există acolo acest text, puteţi verifica. Cum, nu s-au uitat că eu sunt din neamul lui Mitică? Adică am fost botezat Dumitru, iar lângă numele meu e trecut în acte şi numele familiei bunicilor mei din partea mamei, Puiu! Sunt nu numai român neaoş, dar şi bădălănean get-beget. Şi dacă îl adaug şi pe tata, care de mic, de la trei ani, m-a luat şi m-a crescut în ţinutul făgărăşean, sunt de două ori român pur, dunărean şi muntean, crescut la Dunăre şi la Munte, în Munţii Făgăraş. Dar m-am îndepărtat de povestea cu obiectele. De fapt, nu m-am îndepărtat. Fiindcă aşa ceva declanşează un obiect. Cum ar fi imaginea lui Amorţilă, un vlăjgan care venea printre noi, copiii, venea la Fort să ne strice joaca. Cine e, mă, de partea nemţilor?, strigă el. Ăsta, ăsta şi ăsta, i se spunea. Şi el ne lua de o parte şi ne pălmuia de vedeam stele verzi. Nemţii-s duşmanu’ nostru, înţelegi, mă? Duşmanu’ poporului. Numa’ ruşii, cu arma-n mâna, ne-a salvat, înţelegi, mă, ei e prietenii noştri! Trăiască URSS! Bastion al păcii e! Un obiect e ca un nod din care se face apoi un ghem. Sau aşa cum se naşte bulgărele de zăpadă. Şi e suficient să spun că primul obiect din viaţa mea, crucea, mi-a inspirat cartea „Există”. Un lung eseu sau poem religios. Titlul e precum „pur si muove”, adică „Există Dumnezeu”. Şi din „Există” s-au tras apoi alte două cărţi, „Chilia” şi „Sophia”. Ele femeie tare frumoasă. Am şi acum fotografia ei, în constituie trilogia mea mistică. (Va urma) 61
Page 2 and 3:
An V, nr. 15, iunie 2012 2012 - Anu
Page 4 and 5:
An V, nr. 15, iunie 2012 AXIS LIBRI
Page 6 and 7:
Page 8 and 9:
Page 10 and 11:
Page 12 and 13: An V, nr. 15, iunie 2012 AXIS LIBRI
Page 66 and 67: An V, nr. 15, iunie 2012 64 AXIS LI
Page 74 and 75: An V, nr. 15, iunie 2012 72 AXIS LI
show all

An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?