An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

AXIS LIBRI
An V, nr. 15, iunie 2012
Cutia de rezonanță • Cutia de rezonanță • Cutia de rezonanță
tinereţea mea. Ştiam pe de rost opere ca Rigoletto,
Traviata, Trubadurul sau Lakmé.
Şi copilăria, şi adolescenţa mea pot fi perfect
reconstituite prin aceste trei obiecte, crucea, pluta şi
discul. Bineînţeles, în jurul lor apar şi altele, care se
mişcă de pe râul Lethe pe râul Mnemosynne, de pe
râul uitării pe cel al amintirii.
Apare în primul rând Fortul de la Dunăre, unde
ne jucam noi, copiii, de dimineaţă până seara,
uitând să mai trecem pe acasă.
Şi mi-aduc bine aminte, de parcă ar fi aievea,
şorţul bunicii, care venea la Fort, cu el plin de
chiftele, mă chema, mă lua în braţe, între poalele ei,
şi mă hrănea. Atâta mâncam eu în ziua aceea, ce-mi
aducea ea în şorţ.
Şorţul, iată un alt obiect de care mi se prinde
mintea, ca într-o gridophanie, fiindcă obiectele
configurează o reţea. E plasa de păianjen a amintirii,
din care e alcătuită viaţa, mai ales viaţa trecută.
Dacă nu era şorţul şi minunile din el, chiftelele
calde, abia scoase din tigaie, crăpam. Aşa credeam
atunci. Şi eram îngrijorat când nu vedeam şorțul
bunicii, adică nu o vedeam pe ea venind în grabă,
pe uliţa bisericii, spre Dunăre, spre Fort, unde ne
jucam noi de-a soldaţii.
În rest, aş fi trăit flămând, fără să ştiu ce-i foamea,
atât de mult iubeam acel loc şi nu voiam să pierd
bătălia pe care tocmai o imaginasem noi, copiii, în
joaca noastră, bătălia dintre nemţi şi ruşi. O bătălie
infinită, care nu se mai termina, pe care o reluam
a doua zi. Şi în somn o continuam. Şi ţin minte că
mereu îmi plăcea să fac parte din echipa nemţilor.
Aveam o sensibilitate în această direcţie de când
mi-a povestit mama că un ofiţer german venea la
noi şi mă plimba pe calul lui. Pe vremea războiului,
nemţii se instalaseră în clădirea şcolii, vecină cu
casa noastră. Şi acel ofiţer venea călare şi mă sălta pe
calul lui şi mă plimba vreo două-trei ture pe străzile
Bădălanului. Mă uitam de acolo, de sus, de pe cal,
din braţele lui, la pigmeii care treceau pe stradă şi se
uitau ca proştii la noi.
E colosal să vezi lumea de pe un cal. Cum a
văzut-o Barry Lyndon. Cred că şi Maurizio Catellan
mi-ar da dreptate, fiindcă aşa a văzut el istoria în
expoziţia ALL, de la Guggenheim Museum. Şi el
vede istoria ca pe o aglomerare de obiecte, iar calul
e un laitmotiv, apare pe toate cele şapte trepte ale
istoriei, aşa cum ar putea fi considerate etajele în
spirală ale celebrului muzeu.
Întrebarea pe care mi-am pus-o de multe ori a
fost, oare ofiţerul german venea pentru mine sau
pentru mama mea? Sigur pentru ea, care era o
care apare tânără şi distinsă. Şi eu eram îndrăgostit
de ea. Da, eram mort după mama mea. Şi eram gelos
pe oricine o privea sau o oprea din drum s-o agaţe.
Sigur venea pentru ea, fiindcă dacă ar fi venit
pentru mine, atunci când nemţii s-au retras, ofiţerul
acela, dacă ţinea cu adevărat la mine, ar fi trebuit să
mă ia cu el, să mă răpească. Să profite de faptul că
tatăl meu era pe front. De multe ori m-am gândit
la această întâmplare ca la un nadir al destinului.
Ce destin aş fi avut dacă aş fi ajuns la trei luni în
Germania, în familia acelui ofiţer! Şi acolo cred că
m-aş fi simţit ca la casa cea adevărată, fiindcă bunica
mea era nemţoaică, o chema ca fată Mertentz. Dar
tanti Ioana, sora mamei, care era şchioapă, când
bunica o certa pentru vreo năzbâtie, mereu îi striga:
- Lasă-mă-n pace, jidoafco!
De unde ştia ea că bunica era evreică? Nu, absurd.
Mertentz e un nume pur nemţesc.
Ciudat, dar zilele trecute, am citit ce-a scris un
comentator pe Internet în dreptul unei cărţi numite
„Dicţionarul teologilor români”, unde mă aflu şi eu
alături de Miron Cristea, Nicolae Steinhardt şi alţii.
Cică „Nicolae Steinhardt şi Grid Modorcea sunt
scriitori evrei”. Şi acum cred că există acolo acest
text, puteţi verifica.
Cum, nu s-au uitat că eu sunt din neamul lui
Mitică? Adică am fost botezat Dumitru, iar lângă
numele meu e trecut în acte şi numele familiei
bunicilor mei din partea mamei, Puiu!
Sunt nu numai român neaoş, dar şi bădălănean
get-beget. Şi dacă îl adaug şi pe tata, care de mic, de la
trei ani, m-a luat şi m-a crescut în ţinutul făgărăşean,
sunt de două ori român pur, dunărean şi muntean,
crescut la Dunăre şi la Munte, în Munţii Făgăraş.
Dar m-am îndepărtat de povestea cu obiectele.
De fapt, nu m-am îndepărtat. Fiindcă aşa ceva
declanşează un obiect. Cum ar fi imaginea lui
Amorţilă, un vlăjgan care venea printre noi, copiii,
venea la Fort să ne strice joaca. Cine e, mă, de partea
nemţilor?, strigă el. Ăsta, ăsta şi ăsta, i se spunea.
Şi el ne lua de o parte şi ne pălmuia de vedeam
stele verzi. Nemţii-s duşmanu’ nostru, înţelegi,
mă? Duşmanu’ poporului. Numa’ ruşii, cu arma-n
mâna, ne-a salvat, înţelegi, mă, ei e prietenii noştri!
Trăiască URSS! Bastion al păcii e!
Un obiect e ca un nod din care se face apoi un
ghem. Sau aşa cum se naşte bulgărele de zăpadă. Şi
e suficient să spun că primul obiect din viaţa mea,
crucea, mi-a inspirat cartea „Există”. Un lung eseu
sau poem religios. Titlul e precum „pur si muove”,
adică „Există Dumnezeu”. Şi din „Există” s-au
tras apoi alte două cărţi, „Chilia” şi „Sophia”. Ele
femeie tare frumoasă. Am şi acum fotografia ei, în constituie trilogia mea mistică. (Va urma)
61