An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

An V, nr. 15, iunie 2012
AXIS LIBRI
Localia • Localia • Localia • Localia • Localia • Localia
Galaţiul la începutul veacului al XX-lea
fragmente din impresiile unei străine (II)
traducere din Roumania in light & shadow, autor Ehtel Greening Pantazzi
Ioana Chicu
bibliotecar, Biblioteca
„V.A. Urechia”
28
Sâmbătă
Azi este zi de
îmbăiere şi nimeni
nu o poate confunda! Baia
publică (sau, mai curând,
una dintre ele, pentru că
sunt numeroase) nu este
departe de strada Carol.
Şiruri lungi de şcolari trec
toată ziua (cel mai lung
fiind al celor de la seminar)
în direcţia aceea, fiecare
băiat cărându-şi lenjeria
curată într-o legătură.
Soldaţii noştri se duc şi ei acolo şi se întâlnesc cu
camarazii lor şi toţi revin cu feţele îmbujorate şi
strălucitoare. Sunt băi de aburi şi sunt pe diferite
categorii – cele cu adevărat de clasă costă 40 de
cenţi. Ca o regulă, românii nu consideră că baia
în apă curăţă cu adevărat; chiar şi cei care au căzi
moderne de zinc în casele lor se duc
o dată pe săptămână, în mod regulat,
la băile de aburi. B., care a călătorit
atâta, îmi spune că el nu are niciodată
o senzaţie de curăţare mai profundă
în afara celei de la baia turcească cu
care este obişnuit încă din copilărie.
În multe gospodării, baia este o
clădire separată, cu un cuptor special
cu un cazan care să încălzească
apa care, atunci când fierbe, umple
camera cu aburi şi este folosită o dată
pe săptămână. Baia vieneză, emailată
în alb, cu un boiler alimentat cu
gaz şi cu duş ataşat, este prima de
acest fel pe care prietenii noştri au
văzut-o şi atunci când vin în vizită alte cunoştinţe
ei cer permisiunea să le arate noilor veniţi baia. De
Sf. Gheorghe, am fost foarte amuzată să văd cum
deasupra vehiculelor care transportau bunurile
casnice era aşezată, invariabil, o cadă de baie. Cada
este considerată mobilier şi nu ceva imobil şi fiecare
proprietar trebuie să o aibă pe a lui. (p. 55-56)
(...) Când eram debutantă şi participam la
petreceri, regretam că un fel de mâncare precum
icrele era considerat ceva care putea fi oferit unor
oaspeţi, deoarece consideram că era ca şi cum aş
fi mâncat doar sare. Nu aş fi ştiut niciodată cât de
delicioase pot fi icrele, dacă nu aş fi venit pe aceste
ţărmuri.
Sunt diferite feluri de icre. Sunt icrele proaspete
(caviarul) – bobiţe lucioase, de un gri deschis,
servite reci ca ghiaţa, cu felii de lămâie; mai este
şi „presata” - icre puţin sărate, care se întind pe
pâine, la fel ca untul; mai este şi „tescuita” care
este uşor diferită; apoi, mai sunt „icrele de ştiucă”
(„icri de stuka”) care sunt roşii şi se mânâncă sub
forma unei creme, amestecate cu ulei de măsline şi
picături de suc de lămâie – toate aceste delicatese
pot fi cumpărate tot timpul anului, la preţuri destul
de rezonabile.
Un alt fel de mâncare care îmi place este un
amestec de carne tocată, cu multe condimente,
învelit în frunze de viţă de vie şi servit cu smântână,
care este un fel de frişcă acră. Alte feluri de mâncare
cu carne preparate cu ulei de măsline
nu mă tentează, pentru că par grase,
deşi am încercat să mă conving că
sunt mult mai digerabile decât dacă ar
fi preparate cu untură de porc. Untul
este un aliment scump şi foarte puţin
folosit, iar brânza care este de multe
feluri, îi ia locul.
(...) Oamenii de aici sunt foarte
încântaţi de felurile de mâncare cu
carne, două feluri fiind servite la fiecare
masă, în timp ce budincile şi plăcintele
sunt necunoscute, desertul fiind
alcătuit din fructe şi nuci. Prăjiturile
sunt spongioase, fiind umplute cu
diferite feluri de cremă, mâncându-se
cu linguriţe de argint, şi se servesc la gustarea de la
ora 4, ceea ce corespunde cu ceaiul nostru de dupăamiază.
Aroma predominantă a tuturor dulciurilor
şi a prăjiturilor este cea de rom. Romul se adăugă
şi în ceai, cu o felie de lămâie – nimeni nu pune
frişcă sau lapte – iar rezultatul este plăcut, dar nu
se compară deloc cu ideea noastră de ceai. În acest
scop se foloseşte ceaiul chinezesc, iar ceaiul meu
Ceylon stârneşte comentarii. (p. 56)