An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

An V, nr. 15, iunie 2012
AXIS LIBRI
Personalia • Personalia • Personalia • Personalia • Personalia
„Podul de cărţi” numit „Mihai Cimpoi”
Dumitru Tiutiuca
profesor universitar
36
De multe ori mă
gândesc la Mihai
Cimpoi cu reală admiraţie.
Am mereu în memorie
mirarea găzdoiului lui G.
Călinescu, evocată într-o
tabletă, care-l tot întreba pe
tânărul absolvent de facultate:
„Tot mai citeşti, maică?!”
În câteva dăţi l-am întrebat
şi eu pe Mihai Cimpoi: „Când
citiţi şi mai ales când scrieţi
atâta?” Mi-a răspuns direct, cu râsu-i caracteristic:
„Simplu: citesc la biblioteca din Cernăuţi şi scriu
noaptea”.
Într-adevăr, articolele publicate de Mihai Cimpoi,
numai în revistele din România (pentru că la fel de
multe a scris şi în cele din Chişinău ori Cernăuţi),
sunt impresionante ca număr şi ca diversitate.
Iubeşte cartea ca pe o femeie, ştie ce înseamnă
ea, ce bucurii poate dărui, de ce forţă persuasivă
extraordinară este capabilă.
Îmi povestea ce a simţit când, în peisajul culturii
moldovene, au început să apară cărţi tipărite în
alfabet latin.
A fost un miracol. Îmi zise: „Ştiu că adunaţi
cărţi şi le trimiteţi în şcolile Moldovei. Duceţi şi în
satul meu natal câteva. Acolo sunt doar 2-3 cărţi în
limba română la bibliotecă şi sunt făcute praf. Dacă
copiii nu au ce citi, le tot iau pe acelea şi le răscitesc
până aproape nu rămâne nimic din ele. Merită să le
vedeţi”.
Am trimis, dar mi se pare că unele le-am văzut
pe „piaţa Gorbaciov” a Galaţiului expuse la vânzare!
I-am spus şi s-a întristat.
Mihai Cimpoi nu este numai un istoric literar,
cum zic unii.
E drept că a dat patrimoniului cultural românesc
prima sinteză, aproape exhaustivă, a literaturii din
Basarabia.
El este şi un la fel de profund şi subtil critic
literar, situat deopotrivă în marginea esteticului şi
a filosoficului.
Scriitura lui are un farmec inconfundabil.
Mihai Cimpoi are mai multe căi „ontologice”
prin care pătrunde şi limpezeşte fenomenul literar.
Dacă ar fi să le rezum, le-aş zice: „Mihai Eminescu”.
Cunoaşte atâtea despre Eminescu, a citit atâtea
cărţi despre el şi mai ales a scris atâtea cărţi şi articole
despre scriitorul nostru naţional încât, cred, numai
cu paginile lor ar putea clădi cel mai temeinic „pod
de cărţi” peste Prut, „Podul Eminescu.”
Puţini autori îl pot ajunge. I-am număra poate pe
degetele unei mâini.
Şi a mai făcut ceva cu şi pentru Eminescu.
Mai întâi, l-au făcut atât de cunoscut românilor
de pretutindeni, pentru ca aceştia, atât de dezbinaţi,
cum îi ştim, să fie determinaţi să se unească şi să
se recunoască măcar întru Eminescu. Şi, cred, că
a reuşit.
În al doilea rând, i-a invitat pe eminescologi să
se cunoască şi mai ales să se recunoască citindu-se
între ei.
Nu cred că aţi fost prea atenţi la această realitate:
cei ce scriu despre Eminescu în România nu numai
că nu se citează unul pe altul, cum ar fi firesc. Mai la
îndemână le e să se respingă, să se conteste. Uitaţivă
la indicii de autori ai cărţilor eminescologilor
noştri şi vedeţi câte nume româneşti sunt citate?!
Aproape niciunul! Citiţi-l şi pe Mihai Cimpoi!
Mai mult, el a dedicat câteva cărţi exemplare
dialogului cu cei din România şi străinătate care au
scris despre Eminescu, dând astfel eminescologilor
o lecţie înaltă de moralitate ştiinţifică, de o
deontologie profesională din ce în ce mai rară
pentru criticii noştri „post-revoluţionari”.
Dar Mihai Cimpoi nu este numai un profund şi
strălucit om de cultură, un istoric şi un critic literar
ce s-a impus întregului spaţiu românesc; el este şi o
conştiinţă românească.
Cunoaştem că după 1990 foarte mulţi intelectuali
din Moldova, scriitori mai ales, au venit în România,
au ajutat la cunoaşterea reciprocă a realităţilor de
pe cele două maluri ale Prutului. Unii au făcut-o pe
tribunii, au imaginat poduri de flori şi de speranţe
şi aşa mai departe.
Numai că „podul de flori” s-a dărâmat, l-a luat
apa şi sfărâmat, iar unii au venit şi nu s-au mai