An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

More documents

Recommendations

Info

An V, nr. 15, iunie 2012 AXIS LIBRI Cutia de rezonanță • Cutia de rezonanță • Cutia de rezonanță cu stomatologi, tehnicieni dentari. Nici-o speranţă de informaţie în plus până nu avem numele persoanei, adresa ei. Deşi îmbrăcămintea de aur a incisivului se pare că a fost de curând pusă. - Cum argumentezi acest lucru? - Ne-o spune faptul că nu-i câtuşi de puţin uzată îmbrăcămintea în cauză. Că şi aurul se uzează după anumite perioade. Alex Bardu monitoriza rapid informaţiile doctorului. Spuse într-un târziu: - Nu-mi dau seama cât ne poate ajuta detaliul la care te-ai oprit, cu dintele… - Cine poate şti? „Da, ai dreptate doctore: cine poate şti? Nici-o piesă din jocul de puzzle, al unei anchete, nu trebuie ignorată. E suficient să lipsească doar una singură ca jocul să nu se poată încheia.” - Ajungem şi la forma capului victimei. - Exact. Măsurătorile antropologice ne spun că femeia avea un oval al feţei, perfect. Alex Bardu, se ridică intempestiv de la locul lui. Cu siguranţă, avea motivele sale. Dacă nu cumva îi înţepeniseră oasele pe lemnul dur. Sau îl frământa cine ştie ce semn de întrebare. Or, o sumedenie de întrebări. Făcu câţiva paşi, prin încăpere, cu gândurile lui. Se aşeză din nou pe scaun. Pentru a-l folosi pe doctor pe post de…interogat: - Deci ştim înălţimea victimei? - Cu exactitate. - Şi vârsta? - La fel. - Sexul? - Cu şi mai mare precizie. E, categoric, femeie. - Părul? - În clipa sfârşitului, blond. Culoarea naturală, însă – neagră. - Forma chipului? - Ovală. Maiorul criminalist se ridică iarăşi de la locul lui. Aceeaşi paşi rari prin cameră. Dus pe gânduri. Muncit de gânduri. Reveni la locul lui: - Ce crezi doctore că putem face noi cu datele pe care le avem până acum? Cu aceste repere certe? - Antropologul care a măsurat scheletul a emis o idee care, mie… - Ascultă mai întâi ideea mea. Se vedea că Alex Bardu era cuprins de o stare aparte. De frenezie, dacă nu cumva e prea mult spus. Cuplat la un gând care-i acaparase toată fiinţa. Un gând pe care şi-l putea argumenta: - Zic să facem urgent un portret robot. - Avem toate datele pentru aşa ceva. - Cu siguranţă. Portret pe care să-l difuzăm în locurile publice. Prin ziare, televiziune… - Cam la aşa ceva se gândea şi antropologul. 58 - Toate laudele pentru el. Eu însă aş merge şi mai departe? Cât de departe? se întreba firesc doctorul Mache Tarpan. Îl vedea pe criminalist cum îşi ordonează ce avea în minte, planul de bătaie: - Eu spun că dispunem de tot ce ne trebuie să alcătuim şi o…sosie a victimei. - Adică, un manechin? - Exact. Cu atât mai uşor cu cât am putea reconstitui şi taiorul victimei. Îmbrăcămintea ei probabilă în momentul sfârşitului. - Uite, la asta nu l-a dus capul pe antropolog. - Lasă-l în pace, doctore. Omul şi-a făcut corect treaba lui. Acum… Ei, bine, acum să găsim pe cineva care să fie în stare să facă acest manechin. - Nu cred că avem vreo problemă în privinţa asta. - Cu atât mai bine… Criminalistul părea mai despovărat. Încă nu optimist, dar cu siguranţă mai despovărat: - Realizăm repede manechinul. Sigur, nu uităm să facem rost de un sacou portocaliu. Cu dungi subţiri, neapărat bleumarin. Şi de o perucă neagră. - Dar ultima dată era blondă !?... - Da, ai dreptate, doctore… Dar, cine ştie dacă cei mai mulţi care au cunoscut-o înainte, n-o văzuseră nevopsită în culoarea blondă? A, şi încă ceva: broşa cu insecta aia cât o buburuză…albastră. - Ce broşă? Normal ca doctorul Mache Tarpan să fie mirat. Contrariat chiar. Criminalistul îşi ceru scuze pentru că omisese să-i spună şi despre broşa înfiptă în peticul descoperit în tufele de mărăcini. - Manechinul, astfel dichisit, sosia victimei, îl expunem într-un loc cât se poate de frecventat din oraşul ăsta. Eu ştiu? Poate avem noroc să recunoască cineva persoana pe care o reprezintă. - Poate… Brusc, în cadrul uşii îşi făcu apariţia locotenentul Cornelius Costică. La fel de lung cât o prăjină de post. Se pregăti să facă pasul înapoi, cu scuzele de rigoare. Dar nu mai fu nevoie – doctorul Mache Tarpan se şi ridicase de la locul lui, înclină capul a salut şi plecă. - Ia loc, locotenente! Urmă firesc întrebarea criminalistului: - Veşti bune? - Aşa şi aşa. Întâlni privirea calmă a criminalistului. Calmă, preocupată. Prinse curaj: - Ştiu că sună aiurea, dar asta e. - Hai să vedem cât de aiurea sună ce ai adunat în tolbă… Nota redacției: fragment din romanul cu același titlu în curs de apariție.
AXIS LIBRI An V, nr. 15, iunie 2012 Cutia de rezonanță • Cutia de rezonanță • Cutia de rezonanță Pădure de purpură, pădure de amor Marcela Barbu eseist Maşina argintie rula încet pe covorul impecabil de asfalt dorind parcă să zdrobească una câte una frunzele uscate şi deformate ca nişte palme rugându-se pentru îndurare, pentru încă o clipă de integritate. Pocneau icnind uşor şi se transformau în pulbere fină pentru a fi apoi risipite de vântul blând al sfârşitului de septembrie. Lângă mine, bărbatul care de doi ani tânjea după mine, un bărbat care simţea că m-a regăsit, deşi nu îi aparţinusem niciodată. Mâna fermă se muta de pe schimbătorul de viteză, pe coapsa mea stângă, la intervale regulate de timp. Mă privea în albastrul ochilor prin oglinda retrovizoare fără a disturba nici măcar cu un zâmbet armonia pădurii, deşi în el mocnea cu fum de gânduri un foc lăuntric greu de stăvilit. Era calm, aproape hipnotic şi de un raţionament impecabil, deşi totul în el era la limita suportabilităţii. Mai senin decât cerul ce se zărea prin bolta de ramuri încă verzi şi pline ale stejarilor, mai vulcanic decât Etna, mai vijelios decât Niagara aşa învăţase să mă iubească în absenţa mea bărbatul ce tocmai păşeşte pragul celei de a treia vârste, vârsta pe care doar cu certificatul de naştere o putea dovedi. Încercam să îi citesc în ochi gândurile, dar erau bine ferecate tocmai pentru a nu mă potopi pe mine. Inginerul din el învăţase că totul în viaţă se construieşte doar treaptă cu treaptă pentru a fi durabil, că drumul spre inima „reginei mame” cum mă alintă este presărat cu crizanteme violet, cu lotuşi roz înconjuraţi de frunze imense ca nişte scuturi de protecţie ale iubirii, cu frunze arămii de arţar şi cocarde lungi de măceşe (ştiind că orice ghimpe din hăţiş îi va aduce apoi moment de satisfacţie deplină). Pădurea ce era castă şi frumoasă ca un colţ de rai ispitea cu roşul ei dezlănţuit, îndemna la pasiuni nestăvilite şi totuşi te cuprindea o îmbrăţişare molatecă izvorâtă din cetina brazilor ce înconjurau cabana noastră, cei trei brazi ce priveau cu nesaţ şi indiscreţie momentele de amor mai furtunoase că oceanul. Adormeam privindu-i şi tot privindu-i mă trezea braţul cald şi moale al bărbatului îndrăgostit, bărbatul în care dragostea se aşternea precum ninsorile din basm, cu fiecare clipă tot mai multă şi mai densă, dragoste pe care îşi dorea să o sădească şi în mine cu speranţa de a nu se topi niciodată. Un Adam în prea lungă aşteptare a Evei sale, un Adam care ar fi muşcat din orice fruct pentru a-şi păstra Eva, deşi cel mai gustos fruct era ea însăşi. Ar fi oprit timpul, ar fi trimis apusul înapoi spre răsărit, ar fi schimbat tot jocul de nuanţe al apusului pe nuanţa zâmbetului meu. Îi simţeam privirea pironită asupra mâinilor mele, asupra buzelor şi dinţilor care muşcau cu tandreţe, dar şi sălbăticie felină din bucăţele de caşcaval tăiate cu măiestrie pentru a atrage în mistuirea erosului. M-a provocat la devorare cu o boabă de strugure mare, verde-auriu ca o lacrimă prelungă de miere curăţată tacticos de coajă, de sâmburi, tăiată în multe bucăţele în timp ce buzele mele se umezeau şi sclipeau de dorinţă. Buzele mele care în moment de maximă plăcere îl pulverizau în mii de steluţe împroşcând universul şi îl recontopeau cu un ţipăt al plăcerii, un tril de sfârşit şi totuşi o chemare la un nou prolog. Şi pădurea, doar ea ne scotea din extaz invitându-ne la plimbări lungi pe aleile sale, ne arată un puzzle infinit şi disipat de lumină galbenă dansând în ritmul brizei ce venea dinspre lac. Apoi deveneam copii, unul mare şi altul mic, o fetiţă firavă şi un băieţel uitând că are tâmplele cărunte alergând spre luciul apei, oglindindu-şi chipul în el şi inimile în inimi. Aşezaţi pe malul vechi şi erodat de piatră ne cufundam picioarele în apa limpede a lacului sprijinind tălpile pe muşchiul catifelat şi încercând să vedem dacă şi în interiorul cleştarului atingerile sunt la fel de magice ca sub torentele calde şi biciuitoare ale duşului. Mână în mână ne întorceam în micuţul nostru apartament unde ne abandonam nudităţile apei, pasiunii şi mesteacănului ce se ramifica la fereastra noastră murmurând din frunzele-i aurii: „predestinaţi, predestinaţi….” Îmi culegea castane de pe ramuri şi adesea în loc de un fruct stingher într-o găoace cu miros umed şi verde de toamnă şi zbateri agonizante descopeream o incredibilă îmbrăţişare a două fructe ce din prea multă dragoste nu apucaseră nici să se coloreze. Pădure de purpură, pădure de amor… vocea ta pădure a devenit vocea lui care m-a scos din pledul moale în care am aţipit sub blândeţea soarelui de amiază. Era deja un apel pierdut şi la al doilea vocea care mi-a înmiresmat sufletul întrebându-mă: „Dormeai, iubito?” Nu ştiam ce să răspund vocii care m-a bucurat mereu. „Ce faci? Ce fac castanele noastre? Ce fac florile noastre? Unde le-ai aşezat? Cum? Când le priveşti nu uita să te gândeşti la mine!” Cum să te uit, pădurea mea, când m-ai făcut atât de fericită, chiar dacă destinul va şopti cu glas amar privind către noi: „niciodată!”. Memoria mea aleargă ades spre un moment în care el ştiind că se apropie clipa despărţirii noastre pe un peron de gară şi-a îmbrăcat ochii albaştri ca cerul într-o perdea de lacrimi, a întors spatele sperând că e mai rezistent la durerea sufletească decât chipul şi abia în capătul peronului s-a oprit să facă cu mâna. Ce nu ştia era faptul că şi eu plângeam. Ce ştia e faptul că acum e cu adevărat motivat să lupte pentru a-mi fi alături pe poteca vieţii prin cele mai frumoase păduri mână în mână sau în maşina argintie care să ruleze încet şi sigur, strivind toate obstacolele din calea fericirii noastre. Ceea ce nu ştim, nici eu şi nici el, ştie pădurea de purpură, pădurea de amor…. şi ca să ne aflaţi secretul sau să trăiţi fericirea, mergeţi în ea şi chiar dacă aţi uitat să iubiţi, doar acolo veţi descoperi un nou început. 59
Page 2 and 3:
An V, nr. 15, iunie 2012 2012 - Anu
Page 4 and 5:
An V, nr. 15, iunie 2012 AXIS LIBRI
Page 6 and 7:
Page 8 and 9:
Page 10 and 11: An V, nr. 15, iunie 2012 AXIS LIBRI
Page 66 and 67: An V, nr. 15, iunie 2012 64 AXIS LI
Page 74 and 75: An V, nr. 15, iunie 2012 72 AXIS LI
show all

An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?