An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

More documents

Recommendations

Info

An V, nr. 15, iunie 2012 AXIS LIBRI Confluențe culturale • Confluențe culturale • Confluențe culturale lui admirabile, nu se regăseşte în întruchipările lui nu duce totul într-o partitură disperată, precum Caragiale. Iubesc acest popor, scria Eminescu într-o Pompiliu Eliade sau Cioran, le extrage pigmentul notaţie din vremea studiilor universitare, bun, caustic şi le supune unui tratament hazos, ironic, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc zeflemitor. Dramaturgul nu face speculaţie, dar harte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui dispunerile sale epice sau dramatice oferă material nici prin gând nu-i trece, iubesc acest popor, care nu concludent celor amatori de exegeze metafizice. serveşte decât de catalice tuturor acelora care geme Oricum, e sigur că dramaturgul a observat bine sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm firea românească în manifestările ei ocazionale, c-a pe umeri. (Fragmentarium p.137). extras din aceste manifestări caracteristici tipice şi Conservă piesele, momentele şi schiţele lui că românul se recunoaşte în opera şi în tipologia Caragiale, cu Farfurizii, Brânzoveneştii şi Caţavencii personajelor sale. lor, ceva din aceste caracteristici care-l încântau pe Deşi circumscriu şi supun observaţiei aceeaşi Eminescu? Conservă, bineînţeles, conservă mai ales realitate endemică – firea românească în manifestările ideea că românul serveşte de catalige tuturor celor ei ocazionale, sau în ceea ce are specific şi esenţial ce vor să exercite actul guvernării. – deosebirile dintre Eminescu şi De unde Eminescu privea Caragiale sunt aşa de radicale de realitatea românească de jos în parc-ar răsfrânge realităţi etnice sus şi se interesa de fundamentele total diferite. Cel puţin la prima care certifică România profundă, vedere, specificul românesc esenţa ei nesupusă vremuirii rezonat de Eminescu este, sau şi determinaţiilor, Caragiale se pare a fi, cu totul altul decât cel interesa de manifestările ei reale, proiectat de Caragiale. Există de hic et nuc–ul întruchipărilor vreo explicaţie pentru această ipostaziate şi de înfăţişările acestor înfăţişare, complet diferită, a întruchipări. Privit în esenţă, specificului firii româneşti, aşa scos adică de sub acreala faptului cum rezultă din proiecţiile celor concret şi-a împrejurărilor doi scriitori? De când este suflet exacte, românul are, sau poate de român pe faţa pământului, avea caracteristicile menţionate spunea Eminescu într-o notaţie de Eminescu, dar readus într-un din vremea studiilor universitare, cadru de viaţă exact, sub acţiunea românul a fost mândru de a fi determinaţiilor inexorabile, sempregnează român şi chiar atunci când lumea de caracteristici îl privea cu dispreţ, el îşi cânta negative, devine coţcar, versatil (cameleonic), doina şi în conştiinţa puterilor pe impostor, pişicher, balivernic, zeflemistic şi labil, că care le purta în sine, privea mândru împrejurul său. e greu să-i găseşti un cadru care să-l cuprindă exact, (Opera politică. Vol. 1. Bucureşti: Cugetarea, 1941, fără rest şi fără restanţe neîncadrabile. p. 305). De departe, pare o ciudăţenie. Privit în abstract, în Ce s-a întâmplat cu conştiinţa puterilor pe care le esenţă, în afara cauzalităţii şi a oricăror determinaţii, purta în sine firea românească, de n-o mai regăsim românul optimizează un buchet de calităţi în peroraţiile Caţavencilor şi ale conului Leonida? admirabile, care l-au şi entuziasmat pe Eminescu şi Cum de s-a diluat până la dispariţie şi nu se mai pe alţi analişti ai specificului românesc, dar privit manifestă la fel de tulburător şi în lucrările lui în concret, în real, în complexul determinaţiilor Caragiale? spaţio-temporale se viciază, se degradează, iar Să reţinem, totuşi, că decalajul cronologic dintre calităţile se preschimbă-n defecte. Eminescu şi Caragiale a fost unul relativ, deci nu se Sigur, Caragiale nu face exegeză, nu sondează poate invoca un decalaj de evoluţie, de etape diferite cu pikamerul în tectonica modului românesc în degradarea firii româneşti. Deşi dramaturgul va de fiinţare şi nu face consideraţii metafizice, dar supravieţui poetului cca trei decenii, cei doi au fost observă metehnele, defectele şi chiar dacă nu le în mare parte contemporani şi şi-au paralelizat expune într-o dioramă gravă, sobră şi chiar dacă productiv, complementar şi o vreme chiar 74
AXIS LIBRI An V, nr. 15, iunie 2012 Confluențe culturale • Confluențe culturale • Confluențe culturale conlucrativ vocaţia publicistică şi scriitoricească. Deosebirea dintre ei nu este una cronologică, ci provine din unghiul din care este privită realitatea românească şi din diferenţa de accent cu care operează cei doi. În timp ce Eminescu se pliază pe arheitatea românească şi caută fiinţa etnică în sâmburul ei, în esenţa de dincolo de spaţiu şi timp, dincolo de orice determinaţii, Caragiale îşi culege pretextele din manifestările concrete ale românului şi din reacţiile existenţei româneşti la provocările realului. Sămânţa din care-a răsărit acest popor, mai spunea Eminescu, e nobilă şi poporul nu va pieri decât atunci când românii vor uita nobleţea seminţiei lor (Opera politică. Vol. 1. Bucureşti: Cugetarea, 1941, p.305). Regăsim această nobleţe la personajele lui Caragiale? Ce se întâmplă cu această nobleţe când purtătorul ei este transplantat dintr-un absolut inoxidabil în situaţii şi împrejurări concrete? O mai regăsim, la fel de auroral cum o certificase poetul? Nu, n-o mai regăsim şi explicaţia e simplă. Personajele omului de la Haimanale sunt în general fiinţe obişnuite, gregare, care populează medii sociale periferiale şi se caracterizează printr-o anumită mediocritate neproductivă în plan comportamental. Inapţi pentru lucrul înalt şi adânc, Miticii lui Caragiale se împregnează de aluviunile contextului, a împrejurărilor, a conjuncturilor îşi pierd arheitatea şi devin adaptabili, facili, farsori, şmecheri şi şarlatani pentru a trece peste dificultăţile întâmpinate. În contrast cu dramaturgul, Eminescu punea atâta fervoare şi patimă, că-n mărinimia sa, nu făcea nici o economie de elogii când vorbea despre poporul român. Viteaz în războaie, muncitor şi liniştit în timp de pace, apărător de adevăr, glumeţ şi senin, drept şi bun la inimă ca un copil, poporul român nu e capabil nici de trădare, nici de infamie (Fragmentarium, p. 563). Se vede bine că toate aceste calităţi nu erau extrase din reacţiile românului la provocările lumii reale, opulente şi constrângătoare, ci din proiectarea lui într-o ipostază arheică, absolută, nebântuită de precarităţile empiriei. Eminescu însuşi recunoaşte că referinţele sale vizează nu firea românească în fenomenalitatea actelor sale, ci fiinţa etnică în esenţa ei, proiectată adică întrun orizont unde, vorba lui Platon, nu ajunge nici o săgeată din lumea reală. Altfel, sigur, admite şi el că integrat în lume, în vulnerabilităţile ei ipsative, autorul Nopţii furtunoase ar fi singurul care să îmbogăţească specia Rică Venturiano. Si mai spune ceva, tot în acel articol consacrat lui Fr. Dame: Dumnezeu umple lumea cu ce poate şi n-avem ceartă cu cerul. Dar pe terenul vieţii publice credem din contra că orice mediocritate trebuie descurajată din capul locului şi în tot felul, pentru ca nici să cuteze a căuta pe seama noastră, a tuturor o importanţă ce nu i se cuvine (Opere, vol. X, p. 217). De fapt, prin aceste rânduri marginale Eminescu indică singur liniile de distincţie ce-l diferenţiază de vremelnicul său coleg de la redacţia ziarului Timpul. Nu era nici el străin de defectele firii româneşti, iar articolele sale din Curierul de Iaşi şi din Timpul înfierează cu toată vigoarea sperjurul, bonjurismul, slugărnicia, ignoranţa, ba chiar sugerează şi o explicaţie a fenomenelor. Cel mai adesea sunt asociate cu ignoranţa, cu lipsa de cultură, cu mediocritatea (buruiana cea rea), goana după profituri mari şi fără muncă şi lipsa de merite, de calităţi a celor urcaţi în ierarhiile vieţii publice. Cauza proprie a relelor noastre e lipsa de cultură adevărată, şi sub cultura adevărată înţelegem pe cea productivă, spune Eminescu întrun articol publicat în Timpul din 9 decembrie 1978 (Opere, vol. X, p. 155). Mai mult, Eminescu legitimează şi tratamentul caragialian al metehnelor firii româneşti. În condiţiile când toţi oamenii sunt egali, deci toţi cată să aibă o egală înrâurire în viaţa statului, atunci ajungem (la concluzia, ad.n.) că cei mulţi cari nu-şi cunosc interesele, aleg pe cei ce-i amăgesc mai bine, iar aceştia odată (ajunşi ad.n.) sus se duşmănesc ei în de ei, se batjocoresc ei în de ei încât ajungem că râde om de om – şi dracul de toţi (Opere, vol. X, p. 169). De toţi? Nu şi de Caragiale care a găsit şi pentru talpa iadului o reţetă infailibilă de neutralizare. Oricum, în depoziţiile sale teoretice, diseminate izomorfic prin articolele din Timpul, regăsim şi câte ceva din tezele tradiţionalismului european, cultivat de vicontele de Bonald şi Joseph de Maistre. Împărtăşeşte ideea monarhului absolut, a regelui cu dragoste de supuşi şi toate valorile tradiţionale, cele verificate în timp, în cadrul evoluţiei generale – istoria, religia, datina şi tradiţia străbună, cultul muncii, cultura, naţionalitatea – toate trebuiesc conservate ca făcând parte din patrimoniul de suflet moştenit din moşi-strămoşi. Că tradiţionalismul său se conjuga cu romantismul, cu cel german, în special, e un alt aspect pe care nu-l dezvoltăm în aceste rânduri. 75
Page 2 and 3:
An V, nr. 15, iunie 2012 2012 - Anu
Page 4 and 5:
An V, nr. 15, iunie 2012 AXIS LIBRI
Page 6 and 7:
Page 8 and 9:
Page 10 and 11:
Page 12 and 13:
Page 14 and 15:
Page 16 and 17:
Page 18 and 19:
Page 20 and 21:
Page 22 and 23:
Page 24 and 25:
Page 26 and 27: An V, nr. 15, iunie 2012 AXIS LIBRI
Page 66 and 67: An V, nr. 15, iunie 2012 64 AXIS LI
Page 74 and 75: An V, nr. 15, iunie 2012 72 AXIS LI
show all

An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?