An V (2012) Nr. 15 - VA Urechia

An V, nr. 15, iunie 2012
AXIS LIBRI
Confluențe culturale • Confluențe culturale • Confluențe culturale
Confesiuni natale
Irina Sanda
Cajal
subsecretar de stat,
Ministerul Culturii
şi Patrimoniului
Naţional
68
Când am plecat din România,
am lăsat în urmă tot ce mă
lega de o lume bogată în valori
culturale, în valori morale şi cu
oameni de excepţie.
Când am plecat din România,
în 1986, nu am putut să iau cu
mine secole de istorie de familie,
iar drama mea era cu atât mai mare
cu cât nu speram să regăsesc aceste
lucruri vreodată, să pot reveni, să
mă pot bucura de tot ce mi-a zidit
copilăria, tinereţea, personalitatea,
viaţa de familie, într-un cuvânt, tot
ce înseamnă viaţa mea.
Când am plecat din România, în ziua exploziei de
la Cernobîl, nu am putut lua cu mine nici străzile cu
parfum de secol al XIX-lea, nici templele cu iz de istorie,
nici muzeele, nici cimitirele, nici pe cei dragi, însemnând
nu doar familia, ci şi prietenii şi prietenii prietenilor.
Nu cred şi nici nu voi crede vreodată în ideea Ubi
bene, ibi patria - „Unde-i bine, acolo este patria”.
Nu cred în ciocoism şi nici în lichelism. Aşa că,
în America, în aprilie 1986, m-am apucat vârtos de
muncă, astfel încât să îi pot da copilului meu o zestre
profesională, iar soţului meu, un sprijin în efortul lui de a
se remarca printre fizicienii vestiţi ai lumii. Sper că mi-am
făcut datoria de mamă şi soţie şi nu mi s-a părut nici
greu, nici uşor. Am încetat să îmi fac meseria în mod
clasic, dar nu am încetat nici o secundă să aspir să mă
întorc la meseria mea, cea de istoric de artă, de etnograf,
de antropolog, de om de cultură.
Dorul, acel cuvânt al cărui sens l-a căutat Eminescu
şi nu l-a putut defini în vorbe, m-a însoţit şi pe mine,
dar nu mi-a luat plăcerea de a învăţa ce înseamnă o viaţă
democratică, ce înseamnă o lume în care să fii stăpân pe
tine, înseamnă să te descurci singur, să îţi croieşti cariera
într-un mediu concurenţial, să îţi construieşti o casă pe
o piaţă liberă şi dinamică, să îţi asiguri vârsta retragerii,
să nu uiţi să fii cetăţean, să nu uiţi că omul de lângă tine
este la fel de important, indiferent de culoarea pielii sau
de numele Dumnezeului căruia i se închină.
Am învăţat cu multă bucurie ce înseamnă melting
pot, în sensul că am savurat diversitatea şi am descoperit
universuri culturale diferite despre care, oricât ai citi, nu
poţi să le înţelegi decât la faţa locului.
Am învăţat ce important şi în acelaşi timp, ce greu
este să alegi pe proprie răspundere, să decizi pentru
tine şi copiii tăi, să îţi faci cultura civică, cultura urbană,
cultura privind managementul.
Toate aceste lecţii esenţiale de viaţă le-am primit cu
bucuria omului eliberat dintr-o detenţie dură.
Nu voi uita aceste lecţii şi nu voi accepta niciodată
condiţia de minus omenie.
După evenimentele din 1989, atunci când doream
să vorbesc cu părinţii nu mai era un risc pentru ei să
trimită veşti tot mai multe şi încurajatoare despre
schimbările din România şi despre efortul comun de
modernizare a societăţii româneşti. Atunci am început
să mă gândesc serios că fiecare om este dator faţă de
locul în care s-a născut şi că nu doar schimbarea cere
efort, ci mai ales reconstituirea înseamnă mult pentru
noi toţi. Înseamnă să ne regăsim valorile, să reconstruim
punţile rupte de decenii între oameni şi comunităţi, între
medii profesionale, între academii şi şcoli de ştiinţă şi
cercetare, între culte şi chiar religii, între consăteni şi de
ce nu, între state.
Am încercat să înţeleg mai mult despre munca
tatălui meu, care, deşi a fost un cunoscut cercetător, om
de laborator, a decis la un moment dat să intre în arena
publică. Mă uimea şi mă durea opinia majorităţii de la
vremea aceea, conform căreia „lumea bună” nu trebuie
să se bage în treburile societăţii, ci să stea deoparte. Nu
puţini au fost cei care au privit cu suspiciune implicarea
publică a tatălui meu, deşi îl cunoşteau de multă vreme ca
fiind un om integru şi dedicat valorilor autentice. Mi-era
greu să le înţeleg suspiciunea şi nu ştiam unde e adevărul.
Cu toate că locuiam în America, eram din ce în ce mai
convinsă că am datoria să vin lângă părinţii mei, să îi ajut
să ducă la îndeplinire ceea ce la o vârstă nu tocmai tânără
îşi asumaseră, şi anume să lucreze pentru comunitatea
din care proveneau, să îi ajute pe evreii din România să
îşi regăsească identitatea, cultura, viaţa comunitară.
Într-o bună zi, după ce am obţinut cetăţenia
americană, am decis să încep să vin în România, ca să
îmi dau seama dacă mă pot integra în lumea pe care o
părăsisem de nevoie şi pe care o iubeam, totuşi...
La început, m-am temut de această revenire, de
ce să nu mărturisesc. Era ca o expediţie pe un teren
necunoscut.
Încet, încet, dragostea părinţilor mei, bucuria
regăsirii casei părinteşti, lumina caldă de primăvară,
tot mai multe construcţii renovate, locuri şi prieteni
regăsiţi, zumzetul comunităţii, care devenea tot mai
mult o instituţie culturală românească, m-au făcut să
îmi găsesc locul şi parcă mai mult decât atât. Am început
să lucrez şi să descopăr zi de zi societatea românească
cu toate faţadele ei, cu bune şi cu rele, dar mai ales cu
nevoile şi vulnerabilităţile sale.
Nu este mai puţin adevărat că, dacă atunci când am
plecat în America vedeam lucrurile doar în alb şi negru,
acum, traiul în cele două sisteme m-a ajutat enorm să fiu
de folos celor care au apelat mai apoi la experienţa mea.
Cum fiica mea îşi croise deja drum în viaţă, iar
soţul meu, din păcate, dispăruse, am decis să mă întorc
definitiv în România şi mi se pare că am găsit un mod
fericit de a fi utilă.
Spre norocul meu, am putut să mai petrec pe acest
pământ puţin timp alături de părinţii mei, chiar dacă a
fost un timp al suferinţei.
Am regăsit cu multă bucurie dragostea prietenilor,
atmosfera Bucureştilor, care devine tot mai mult un oraş
European, aşa cum a fost înainte de al Doilea Război
Mondial.