Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
AXIS LIBRI<br />
<strong>An</strong> V, nr. <strong>15</strong>, iunie <strong>2012</strong><br />
Confluențe culturale • Confluențe culturale • Confluențe culturale<br />
conlucrativ vocaţia publicistică şi scriitoricească.<br />
Deosebirea dintre ei nu este una cronologică, ci<br />
provine din unghiul din care este privită realitatea<br />
românească şi din diferenţa de accent cu care<br />
operează cei doi. În timp ce Eminescu se pliază<br />
pe arheitatea românească şi caută fiinţa etnică în<br />
sâmburul ei, în esenţa de dincolo de spaţiu şi timp,<br />
dincolo de orice determinaţii, Caragiale îşi culege<br />
pretextele din manifestările concrete ale românului<br />
şi din reacţiile existenţei româneşti la provocările<br />
realului. Sămânţa din care-a răsărit acest popor, mai<br />
spunea Eminescu, e nobilă şi poporul nu va pieri<br />
decât atunci când românii vor uita nobleţea seminţiei<br />
lor (Opera politică. Vol. 1. Bucureşti: Cugetarea,<br />
1941, p.305). Regăsim această nobleţe la personajele<br />
lui Caragiale? Ce se întâmplă cu această nobleţe<br />
când purtătorul ei este transplantat dintr-un absolut<br />
inoxidabil în situaţii şi împrejurări concrete? O mai<br />
regăsim, la fel de auroral cum o certificase poetul?<br />
Nu, n-o mai regăsim şi explicaţia e simplă.<br />
Personajele omului de la Haimanale sunt în general<br />
fiinţe obişnuite, gregare, care populează medii<br />
sociale periferiale şi se caracterizează printr-o<br />
anumită mediocritate neproductivă în plan<br />
comportamental. Inapţi pentru lucrul înalt şi adânc,<br />
Miticii lui Caragiale se împregnează de aluviunile<br />
contextului, a împrejurărilor, a conjuncturilor îşi<br />
pierd arheitatea şi devin adaptabili, facili, farsori,<br />
şmecheri şi şarlatani pentru a trece peste dificultăţile<br />
întâmpinate. În contrast cu dramaturgul, Eminescu<br />
punea atâta fervoare şi patimă, că-n mărinimia sa,<br />
nu făcea nici o economie de elogii când vorbea<br />
despre poporul român. Viteaz în războaie, muncitor<br />
şi liniştit în timp de pace, apărător de adevăr, glumeţ<br />
şi senin, drept şi bun la inimă ca un copil, poporul<br />
român nu e capabil nici de trădare, nici de infamie<br />
(Fragmentarium, p. 563).<br />
Se vede bine că toate aceste calităţi nu erau<br />
extrase din reacţiile românului la provocările<br />
lumii reale, opulente şi constrângătoare, ci din<br />
proiectarea lui într-o ipostază arheică, absolută,<br />
nebântuită de precarităţile empiriei. Eminescu<br />
însuşi recunoaşte că referinţele sale vizează nu<br />
firea românească în fenomenalitatea actelor sale,<br />
ci fiinţa etnică în esenţa ei, proiectată adică întrun<br />
orizont unde, vorba lui Platon, nu ajunge nici<br />
o săgeată din lumea reală. Altfel, sigur, admite şi el<br />
că integrat în lume, în vulnerabilităţile ei ipsative,<br />
autorul Nopţii furtunoase ar fi singurul care să<br />
îmbogăţească specia Rică Venturiano. Si mai spune<br />
ceva, tot în acel articol consacrat lui Fr. Dame:<br />
Dumnezeu umple lumea cu ce poate şi n-avem ceartă<br />
cu cerul. Dar pe terenul vieţii publice credem din<br />
contra că orice mediocritate trebuie descurajată din<br />
capul locului şi în tot felul, pentru ca nici să cuteze<br />
a căuta pe seama noastră, a tuturor o importanţă ce<br />
nu i se cuvine (Opere, vol. X, p. 217).<br />
De fapt, prin aceste rânduri marginale<br />
Eminescu indică singur liniile de distincţie ce-l<br />
diferenţiază de vremelnicul său coleg de la redacţia<br />
ziarului Timpul. Nu era nici el străin de defectele<br />
firii româneşti, iar articolele sale din Curierul de<br />
Iaşi şi din Timpul înfierează cu toată vigoarea<br />
sperjurul, bonjurismul, slugărnicia, ignoranţa, ba<br />
chiar sugerează şi o explicaţie a fenomenelor. Cel<br />
mai adesea sunt asociate cu ignoranţa, cu lipsa<br />
de cultură, cu mediocritatea (buruiana cea rea),<br />
goana după profituri mari şi fără muncă şi lipsa<br />
de merite, de calităţi a celor urcaţi în ierarhiile<br />
vieţii publice. Cauza proprie a relelor noastre e<br />
lipsa de cultură adevărată, şi sub cultura adevărată<br />
înţelegem pe cea productivă, spune Eminescu întrun<br />
articol publicat în Timpul din 9 decembrie 1978<br />
(Opere, vol. X, p. <strong>15</strong>5).<br />
Mai mult, Eminescu legitimează şi tratamentul<br />
caragialian al metehnelor firii româneşti. În condiţiile<br />
când toţi oamenii sunt egali, deci toţi cată să aibă<br />
o egală înrâurire în viaţa statului, atunci ajungem<br />
(la concluzia, ad.n.) că cei mulţi cari nu-şi cunosc<br />
interesele, aleg pe cei ce-i amăgesc mai bine, iar aceştia<br />
odată (ajunşi ad.n.) sus se duşmănesc ei în de ei, se<br />
batjocoresc ei în de ei încât ajungem că râde om de om<br />
– şi dracul de toţi (Opere, vol. X, p. 169).<br />
De toţi? Nu şi de Caragiale care a găsit şi pentru<br />
talpa iadului o reţetă infailibilă de neutralizare.<br />
Oricum, în depoziţiile sale teoretice,<br />
diseminate izomorfic prin articolele din Timpul,<br />
regăsim şi câte ceva din tezele tradiţionalismului<br />
european, cultivat de vicontele de Bonald şi<br />
Joseph de Maistre. Împărtăşeşte ideea monarhului<br />
absolut, a regelui cu dragoste de supuşi şi toate<br />
valorile tradiţionale, cele verificate în timp, în<br />
cadrul evoluţiei generale – istoria, religia, datina<br />
şi tradiţia străbună, cultul muncii, cultura,<br />
naţionalitatea – toate trebuiesc conservate ca<br />
făcând parte din patrimoniul de suflet moştenit<br />
din moşi-strămoşi. Că tradiţionalismul său<br />
se conjuga cu romantismul, cu cel german, în<br />
special, e un alt aspect pe care nu-l dezvoltăm în<br />
aceste rânduri.<br />
75
Change language