carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

pară bogat în ochii acelor oameni.
Eddie se întoarse spre mine şi Îmi spuse cu accentul său american de împrumut: „Te las pe mîini bune, băieţaş".
38
CARLOS CASTANEDA
îmi sună aşa de îngrozitor şi de străin, încît a izbucnit în rîs. Pe doamna Ludmilla însă veselia mea nu o
impresiona absolut deloc. Eddie îi sărută din nou mîna şi, apoi, plecă.
- Vorbeşti engleza, băiete? ţipă ea spre mine de parcă aş fi fost surd. Pari a fi egitean sau torc.
Am asigurat-o pe Madame Ludmilla că nu eram nici egiptean, nici turc şi că vorbeam engleza. Mă întrebă, apoi,
dacă îmi imaginam cum or să fie „figurile ei din faţa oglinzii". Nu am ştiut ce să răspund. Pur şi simplu, am dat
din cap.
- îţi dau un spectacol bun, mă asigură ea. Figurile din faţa oglinzii sînt doar preludiul. Cînd te încălzeşti şi eşti
gata, zi-mi să mă hopresc.
Trecurăm, apoi, din micuţul hol unde stătusem pînâ atunci într-o cameră întunecată şi ciudată. Ferestrele erau
bine acoperite de draperii. Nişte becuri slabe erau fixate pe perete. Becurile arătau ca nişte tuburi şi ieşeau din
colţurile drepte ale peretelui. Erau tot felul de obiecte prin cameră: scrinuri, mese şi scaune vechi, o băncuţă...
rezemată de perete, plină de creioane, linii, şi cel puţin o duzină de foarfece. Madame Ludmilla mă aşeză pe un
scaun vechi şi ticsit.
- Patul e în cealaltă cameră, drăguţă, spuse ea arâtînd spre celălalt colţ al camerei. Asta e antisala mea. Aici doar
îţi dau spectacol ca să te încălzesc şi să pregătesc.
îşi lăsă rochia să cadă de pe ea, îşi aruncă papucii şi, apoi, deschise uşile duble de la cele două dulapuri care
stăteau unul lîngă altul rezemate de perete. Pe fiecare uşă interioară era fixată o oglindă în mărime naturală.
- Şi acum muzica, băiete, spuse Madame Ludmilla, pornind patefonul care părea că e nou-nouţ. Puse apoi un
disc. Era o melodie tînguitoare care îmi amintea de un marş de circ. Şi acum spectacolul, spuse ea, începînd să se
învîrteascâ pe muzica aceea tînguitoare.
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
39
Pielea doamnei Ludmilla era întinsă, în cea mai mare parte, şi extraordinar de albă, deşi nu mai era tînărâ.
Probabil că avea aproape cincizeci de ani. Burta îi sălta puţin şi, la fel, şi sînii voluminoşi. Şi pielea feţei i se
mişca uşor. Avea nasul mic şi buzele rujate violent. Era fardată strident cu rimei negru. Te făcea să te gîndeşti
imediat la o prostituată care îmbâtrînea. Totuşi, era în ea ceva copilăros, o încredere şi un abandon de sine ca al
unei fete mari; avea o dulceaţă care mă mişcă profund.
- Şi acum, figurile din faţa oglinzii, anunţă ea în timp ce muzica mergea înainte. Piciorul, piciorul, piciorul, spuse
ea, aruncîndu-şi un picior în aer, apoi şi pe celălalt, ţinînd ritmul muzicii. îşi ţinea mîna dreaptă deasupra capului,
ca o fetiţă ce nu e prea sigură că poate să execute mişcările: întoarce-te, întoarce-te, întoarce-te, strigă ea,
învîrtindu-se ca un tirbuşon. Fundul, fundul, fundul, mai strigă ea, arătîndu-mi fundul dezgolit de parcă ar fi
dansat cancan.
Repetă figură pînă ce muzica începu să se stingă pentru că placa de patefon trebuia întoarsă. Aveam senzaţia că
Madame Ludmilla se întorcea undeva, în depărtare, devenind din ce în ce mai mică pe măsură ce muzica se
îndepărta. 0 disperare şi o singurătate de existenţa cărora nu eram conştient mă cuprinserâ, ieşind din adîncurile
fiinţei mele şi fâcîndu-mă să mă scol şi să o iau la goană pe scări, ca un nebun, ieşind în stradă.
Eddie stătea lîngâ uşa de la intrare şi vorbea cu cei doi bărbaţi în costume albastre. Văzîndu-mă că alerg aşa,
începu să rîdâ zgomotos:
- N-a fost trăsnet? întrebă el încercînd în continuare să pară american. „Figurile din faţa oglinzii sînt doar
preludiul." Ce grozăvie! Ce grozăvie!
Prima oară cînd îi depanasem povestea lui don Juan îi spusesem că fusesem profund mişcat de melodia
tînguitoare
40
CARLOS CASTANEDA
şi de prostituata care se învîrtea stîngaci în ton cu muzica. Şi fusesem profund afectat şi pentru că realizasem cît
de crud era prietenul meu.
Dar, acum, după ce am terminat de spus povestea, în timp ce stătea amîndoi pe colinele munţilor din Sonora,
tremuram, în mod misterios tulburat de ceva necunoscut.
- Această poveste ar trebui inclusă în colecţia evenimentelor remarcabile din viaţa ta. Prietenul tău, fără să aibă
nici cea mai mică idee, ţi-a dat ceva care, după cum spunea chiar el, o să te ţină toată viaţa.
- Eu văd că este o poveste foarte tristă, don Juan, dar nu mai mult, am spus eu.
- E, într-adevăr, o poveste foarte tristă, de altfel ca toate celelalte poveşti ale tale, a replicat don Juan. Ceea ce o
face însă diferită şi remarcabilă este că ne priveşte pe toţi, nu numai pe tine, ca în cazul celorlalte poveşti. Vezi
tu, exact ca Madame Ludmilla, fiecare dintre noi, tineri şi bâtrîni asemenea, execută figuri în faţa oglinzii într-un
mod sau într-altul. Corespunde cu ce ştim noi despre oameni. Gîndeşte-te la orice om de pe lumea asta şi vei
vedea, fără nici un fel de dubiu, că, indiferent de cine sînt ei, sau indiferent de ce cred despre ei înşişi, rezultatul