carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

Discuţiile ceremonioase erau pentru ei modalităţi de a rezuma, din cînd în cînd, tot ceea ce ei îi învăţaseră pe
discipolii lor. Discuţiile neceremonioase erau elucidări zilnice în care lucrurile erau explicate fără a se face
referinţă la nimic altceva decît la fenomenul care era analizat.
- Vrăjitorii nu ţin nimic pentru ei înşişi, a continuat el. Este tactica lor de a se goli în felul acesta. Iar acest lucru
îi ajută să îşi abandoneze fortăreaţa sinelui.
Mi-am început povestea spunîndu-i lui don Juan că împrejurările din viaţa mea nu îmi permiseserâ să fiu
introspectiv. Atît cît puteam eu să îmi amintesc, viaţa mea fusese plină pînâ la refuz de probleme de ordin practic
care cereau o rezolvare imediată. Mi-l aminteam pe unchiul meu favorit spunînd că era îngrozit de faptul că
descoperise că eu niciodată nu primisem vreun cadou cu ocazia Crăciunului sau a zilei mele de naştere. Venisem
nu de mult timp în casa familiei tatălui meu înainte ca el să facă această descoperire. M-a compătimit pentru
nedreptatea acestei situaţii. Şi-a cerut chiar scuze, deşi el nu avea nici o vină: „Este dezgustător, băiete, spusese
el, tremurînd de indignare. Vreau să ştii câ am să te sprijin din toate puterile atunci cînd va veni momentul să
îndreptăm răul."
A insistat mult ca eu să îi iert pe cei care greşiseră. Din i mi-a spus, am înţeles că voia ca eu să stau faţă în faţă cu
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
97
meu, spunîndu-i despre această descoperire, să îl acuz de indolenţă şi neglijenţă şi apoi, bineînţeles, să îl iert. Nu
a reuşit deloc să vadă că, de fapt, nu mă simţeam deloc nedreptăţit. Ceea ce îmi cerea el să realizez solicita o fire
introspectivă care să mă facă să reacţionez o dată ce eram prost tratat. Mi-am asigurat unchiul că aveam să mă
gîndesc serios la acest lucru, dar nu chiar în acel moment, pentru câ prietena mea îmi striga chiar atunci, din
sufrageria de unde mă aştepta, să mă grăbesc.
Nu am avut niciodată ocazia să mă gîndesc la acest lucru, dar probabil că unchiul meu a vorbit cu tatăl meu
pentru că am primit un cadou de la cel din urmă. Era un pacheţel frumos împachetat, cu funde şi tot tacîmul, care
avea o felicitare mică pe care scria „îmi pare rău". Am rupt hîrtia plin de nerăbdare. Am găsit o cutie de carton
care avea înăuntru o jucărie frumoasă, o bărcuţă cu o rotiţă care trebuia întoarsă şi care era prinsă de locul pe
unde ieşea fumul. Putea fi folosită de copii cînd făceau baie în cadă. Tatăl meu uitase complet că aveam
cincisprezece ani şi câ eram, cam din toate punctele de vedere, un bărbat.
De vreme ce ajunsesem la vîrsta maturităţii incapabil de o introspecţie serioasă, a fost chiar o noutate pentru
mine ca, într-o bună zi, sâ mă găsesc în chinurile unei agitaţii ciudate care părea să crească pe măsură ce timpul
trecea. Am îndepartat-o, gîndindu-mă câ era cauzată de procesele naturale ale minţii sau ale trupului meu care se
activează periodic, fără nici un fel de motiv, sau care, poate, sînt provocate de procesele biochimice din corp. Nu
am crezut nimic despre această agitaţie. Totuşi, ea a crescut şi forţa ei m-a făcut să cred câ ajunsesem la un
moment din viaţă cînd lucrul de care aveam nevoie era o schimbare profundă. Era ceva în mine care cerea o
rearanjare a vieţii mele. Această
98
CARLOS CASTANEDA
nevoie de a re-aranja lucrurile din viaţa mea îmi era familiară. O mai simţisem şi în trecut, dar, apoi, trecuse în
stare latentă.
Studiam antropologia şi eram aşa de legat de ea, încît ideea de a abandona studiul nu era parte din planul meu de
schimbare a vieţii. Nu mi-a trecut prin cap să renunţ la şcoală şi să fac altceva. Primul lucru care mi-a venit în
minte a fost că aveam nevoie să schimb şcoala şi să merg în altă parte, departe de Los Angeles.
înainte de a face o schimbare atît de importantă, am vrut să testez puţin terenul. M-am înscris la o şcoală de vară
în alt oraş. Cel mai important curs pentru mine era un curs de antropologie predat de o somitate, despre indienii
din regiunea Anzilor. Credeam că, dacă mă axam pe studiul unei regiuni care îmi era apropiată din punct de
vedere emoţional, aveam o şansă mai mare de a face muncă de teren antropologică într-un mod serios atunci cînd
s-ar fi ivit momentul. M-am gîndit că toate cunoştinţele mele despre America de Sud mă vor ajuta să studiez
orice societate de indieni din acea zonă.
în acelaşi timp, cînd m-am înscris la şcoală, am obţinut o slujbă ca asistent la un medic psihiatru care era fratele
mai mare al unuia dintre prietenii mei. Acesta voia să facă o analiză de conţinut a unor fragmente de text luate de
pe nişte casete inofensive cu întrebări şi răspunsuri ale unor tineri şi tinere ce vorbeau despre problemele cauzate
de prea marele efort cerut de şcoală, despre speranţele lor neîndeplinite, despre faptul că nu erau înţeleşi acasă
sau despre relaţiile lor de dragoste neîmpărtăşită. Casetele erau vechi de peste cinci ani şi erau date spre a fi
distruse, dar, înainte de asta, erau alocate numere la întîmplare pentru fiecare din ele, şi, urmărind o tabelă cu
numere aleatorii, casetele erau alese de
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
99
fiecare psihiatru şi de asistentul său, pentru a fi procesate în căutarea de texte ce puteau fi analizate.
în prima zi de curs la noua şcoală, profesorul de antropologie vorbi despre onestitatea sa academică şi îşi uimi
studenţii cu vastitatea cunoştinţelor şi publicaţiilor sale. Era un bărbat înalt şi slab cam de patruzeci şi cinci de
ani şi avea ochi albaştri şi vicleni. Ce m-a uimit cel mai mult în privinţa aspectului său a fost faptul că ochii săi