carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

asta. Nu s-a mai întors, iar don Juan mi-a explicat gestul ei de a vinde tot ce avea şi de a-i da banii lui Antoine ca
strategie supremă a vrăjitorilor executată de sfetnicul ei pentru a o rupe de grija familiei ei. Erau atît de supăraţi
pentru ceea ce făcuse mama lor, încît nu le mai păsa dacă ea se întorcea sau nu. Am sentimentul că, de fapt, ei
nici nu-şi dăduseră seama că ea plecase.
Pe vîrful acelui munte, mi-am reamintit aceste trei întîm-plări de parcă s-ar fi petrecut cu puţin timp în urmă.
După ce mi-am exprimat recunoştinţa faţă de acele trei persoane, am reuşit să le readuc pe vîrful acela de munte.
Oprindu-mâ din strigat, nu-mi puteam exprima singurătatea. Plîngeam fără să mă pot opri.
Don Juan îmi explică răbdător că singurătatea este inadmisibilă pentru un luptător. Spuse c&râzboinicii-
Iuptâtori se pot baza pe o singură fiinţă asupra căreia pot să-şi concentreze toată dragostea, toată grija: acest
miraculos pămînt, mama, matricea, epicentrul a tot ceea ce sîntem şi facem; fiinţa la care ne reîntoarcem cu toţii;
fiinţa care permite războinicilor-luptători să plece în călătoria lor finală.
302
CARLOS CASTANEDA
Don Genaro începu să facă un număr de intenţie magică pentru mine. întins pe burtă, făcea o sumedenie de
mişcări uluitoare. Se transformă într-un glob de luminozitate care părea că înoată, ca şi cum pâmîntul ar fi fost o
imensă piscină. Don Juan îmi spuse că acesta era modul în care don Genaro îmbrăţişa pâmîntul şi că, In ciuda
diferenţelor de mărime, pâmîntul avea cunoştinţă de gestul lui don Genaro.
- Nu pot să suport ideea că pleci, don Juan, m-am auzit spunînd.
Sunetul vocii mele şi ceea ce spusesem m-au făcut să mă simt jenat. Cînd însă am început să suspin fără să
vreau, m-am simţit şi mai prost.
- Ce se întîmplă cu mine, don Juan? am mormăit. De obicei, nu sînt aşa.
Apoi, mi-am pierdut de tot controlul şi am dat frîu liber tristeţii şi disperării:
- O să rămîn singur, am zis cu o voce plîngâcioasâ. Ce o să se întîmple acum cu mine? Ce o să fac?
- Hai să ne gîndim altfel, spuse Don Juan calm. Pentru ca eu să părăsesc lumea aceasta şi să înfrunt
necunoscutul, am nevoie de toată forţa, răbdarea şi şansa; dar, mai presus de orice, am nevoie de fiecare strop din
curajul de tăria flerului pe care-l are un râzboinic-călâtor. Pentru ca tu să rămîi în urmă şi să duci o viaţă ca un
războinic-călător, îţi trebuie tot ce-mi trebuie şi mie. Să te aventurezi acolo, aşa cum o să facem noi, nu e glumă,
dar nici să stai în urmă.
M-a năpădit un val de emoţie şi i-am sărutat mîna.
- Hei, hei! Următorul lucru pe care-l vei face va fi să-mi ridici un altar pentru guarasches.
Anxietatea care mă cuprinse se transformă din autocompă-timire într-un sentiment de pierdere irevocabilă.
- Pleci! am reuşit eu să spun. Dumnezeule, chiar pleci de tot!
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
303
în acel moment don Juan a făcut un gest pe care îl tot făcuse de cînd ne cunoşteam. Faţa i se umflă ca şi cum
aerul pe care-l inspirase îl umflase. Mă bătu cu putere pe spate cu mîna stingă şi-mi zise:
- Ridică-te şi revino-ţi!
în clipa următoare, eram din nou coerent, echilibrat şi mă puteam controla. Ştiam ce se aşteaptă de la mine. Nu
mai aveam nici o ezitare sau grijă. Nu-mi păsa ce avea să mi se întîmple după ce don Juan avea să mă
părăsească. Ştiam că plecarea lui era iminentă. Mă privi şi spuse cu privirea aceea totul.
- Nu o să ne mai întîlnim niciodată, spuse blînd. Nu mai ai nevoie de ajutorul meu, şi nici nu mai vreau să ţi-l
dau, pentru că, dacă meriţi să fii un razboinic-câlâtor, mă vei scuipa în faţă că ţi l-am oferit. Pînă la un anumit
punct, singura bucurie a unui râzboinic-câlâtor este singurătatea lui. Şi nici n-aş vrea ca tu să încerci să mă ajuţi.
Odată plecat, nu mă mai întorc. Nu te mai gîndi la mine, pentru că nici eu nu o să mă mai gîndesc la tine. Dacă
eşti, într-adevăr, un râz-boinic-câlător, fii neclintit! Ai grijă de lumea ta! Onoreaz-o; păzeşte-o cu viaţa ta!
Plecă de lîngâ mine. Momentul era dincolo de autocom-pătimire, lacrimi sau bucurie. Dădu din cap ca pentru a-
mi spune la revedere sau ca pentru a-mi arăta că ştia ce simţeam.
- Uitâ-ţi şinele şi nu te vei mai teme de nimic, la orice nivel de conştientizare te vei afla, spuse. Deveni neserios.
Mă tachina pentru ultima dată pe acest pămînt: Sper să găseşti dragostea!
întinse mîna către mine şi îşi răsfiră degetele ca un copil, apoi le strinse din nou.
- Ciao! spuse.
îmi dădeam seama că este inutil să regret sau să îmi pară rău de ceva şi că era la fel de greu pentru mine să rămîn
în urmă, aşa cum pentru el era să plece. Amîndoi eram prinşi
304
CARLOS CASTANEDA
într-o manevră energetică ireversibilă pe care nu o puteam opri. Cu toate acestea, voiam să mă duc cu el, să-l
urmez peste tot. Mi-a trecut prin minte că, dacă aş muri, poate m-ar lua cu el.
Am văzut atunci cum don Juan Matus, nagualul, îi conducea pe ceilalţi cincisprezece clarvăzători care erau
tovarăşii lui, gărzile lui, bucuria lui, unul cîte unul să dispară în ceaţa acelui platou, către nord. Am văzut cum
fiecare dintre ei se transforma într-o pată de lumină şi împreună se ridicau şi pluteau deasupra vîrfului muntelui