carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

în mînâ, cu moartea drept steag.
A treia persoană căreia Don Juan credea că-i sînt îndatorat peste poate în viaţă era bunica din partea mamei. în
iubirea mea oarbă pentru bunicul, uitasem de adevăratul reazim al casei: bunicâ-mea, excentrica.
Cu mult timp înainte de a veni eu la ei în casă, salvase un indian din partea locului de la moarte. Fusese acuzat de
vrăjitorie. Nişte tineri fără minte chiar începuseră sâ-l spînzure de un copac care se afla pe proprietatea bunicii
mele. Ea a venit şi i-a oprit. Cei care voiau să-l linşeze s-au dovedit a fi chiar finii ei şi nu aveau curajul să o
înfrunte. Funia făcuse o rană adîncă pe gîtul indianului.
296
CARLOS CASTANEDA
Rănile i s-au vindecat, dar n-a mai părăsit-o niciodată pe bunica. Spunea că viaţa i se sfîrşise în acea zi, cînd era
să fie spînzurat şi că orice fel de viaţă ar mai fi avut, ea nu-i mai aparţinea. Fiind un om de cuvînt, şi-a dedicat
viaţa bunicii mele. Era valetul, majordomul şi sfătuitorul ei. Mâtuşile mele spuneau că el fusese cel care o
sfătuise pe bunica să adopte un copil, lucru cu care ele nu fuseseră de acord.
Cînd am venit în casa bunicilor, fiul adoptiv al bunicii avea deja peste treizeci de ani. îl trimisese la studii în
Franţa, într-o după-amiză, din senin, un domn corpolent, îmbrăcat elegant, se dădu jos dintr-un taxi în faţa casei
noastre. Şoferul îi duse valizele din piele în curte. Am remarcat dintr-o privire că trăsăturile lui erau foarte
pronunţate. Avea părul lung, ondulat şi gene foarte lungi. Arăta foarte bine, fără să fie neapărat foarte frumos.
Cea mai frumoasă trăsătură a lui era totuşi zîmbetul radios, cu care mă şi întîmpină.
- Cum te cheamă, tinere? spuse cu cea mai plăcută voce pe care o auzisem vreodată.
Faptul că îmi spusese „tinere" mă cîştigă imediat.
- Numele meu este Carlos Aranha, domnule, am spus, aş putea să vă întreb cum vă numiţi dumneavoastră?
Avu un gest de surpriză. Făcu ochii mari şi se dădu un pas înapoi ca şi cum ar fi fost atacat. Apoi începu să rida
cu gura pînâ la urechi. Auzindu-l rîzînd, bunica veni în curte. Cînd îl văzu, ţipă ca o fetiţă şi se aruncă în braţele
lui. El o ridică de parcă ar fi fost un fulg şi o învîrti. Am observat atunci că era foarte înalt. îşi dădu seama că îl
privesc şi îşi încorda muşchii.
- Am făcut ceva box la viaţa mea, domnule, spuse, dîn-du-şi seama ce gîndeam.
Bunica ne făcu cunoştinţă. Spuse că era fiul ei, Antoine, copilaşul ei, lumina ochilor ei; mai spuse că era
dramaturg, scriitor, poet.
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
297
Prin înfăţişarea lui atletică cîştigase mult în ochii mei. N-am înţeles la început că fusese adoptat. Am remarcat
totuşi că nu semăna cu nimeni din familie. în timp ce toţi cei din familia mea arătau ca nişte cadavre ambulante,
el era viu, viu pe dinăuntru. Ne înţelegeam de minune. îmi plăcea faptul că toată ziua pocnea un sac. îmi plăcea
nu numai că îl pocnea, dar şi că îl lovea zdravăn, cu un stil extraordinar, un amestec de box şi de lovituri de
picioare. Corpul lui era tare ca piatra.
într-o zi, Antoine îmi mărturisi că cea mai mare dorinţă a lui în viaţă este să fie un scriitor renumit.
- Am totul. Viaţa a fost foarte generoasă cu mine. Singurul lucru pe care nu-l am este şi singurul pe care mi-l
doresc: talentul. Muzele nu mă plac. Apreciez ceea ce citesc, dar nu pot să creez nimic. Asta-i povara mea, îmi
lipseşte disciplina sau farmecul pentru a ispiti muzele, aşa că viaţa mea este cît se poate de goală.
Antoine a continuat şi mi-a spus că singurul lucru adevărat pe care îl avea era mama sa.
Spunea că bunica era fortăreaţa lui, suportul lui, sufletul lui geamăn. Sfîrşi prin a-mi spune ceva foarte
tulburător.
- Dacă n-aş fi avut-o pe mama, n-aş mai fi trăit. Mi-am dat seama atunci cît de profund era legat de
bunica. Toate poveştile teribile despre răsfăţatul Antoine cu care îmi împuiaseră capul mâtuşile mele devenirâ
dintr-o dată foarte prezente în mintea mea. Bunica într-adevăr îl răsfâţase peste poate. Şi cu toate astea, le era aşa
de bine împreună! îi vedeam stînd ore în şir, el cu capul în poala ei, ca şi cum ar fi fost un copil. N-o văzusem
niciodată pe bunica stînd atîta timp de vorbă cu cineva.
Dintr-o dată, Antoine începu să scrie enorm. începu să regizeze o piesă la teatrul din oraş, o piesă pe care o
scrisese chiar el. Cînd fu pusă în scenă, deveni un succes. Poeziile lui
298
CARLOS CASTANEDA
erau publicate în ziarul local. Părea că a dat lovitura. Dar, numai după cîteva luni, totul luă sfîşit. Redactorul
ziarului local îl denunţă public pe Antoine: îl acuză de plagiat şi publică dovada incriminatoare.
Bunica, bineînţeles, nici nu voia să audă de aşa ceva. Dădu vina pe invidie. Toţi oamenii din oraş îl pizmuiau
pentru eleganţa şi stilul lui. îi invidiau personalitatea, mintea sclipitoare. într-adevăr, era întruchiparea eleganţei
şi a savoir faire-ulm. Dar era, în mod clar, un plagiator; nu încăpea îndoială.
Antoine n-a dat nici o explicaţie nimănui pentru purtarea lui. îmi plăcea prea tare de el ca să-l întreb ceva. în
plus, nici nu mă interesa. Motivele îi aparţineau, după părerea mea. Dar ceva se rupsese; vieţile noastre nu mai
decurgeau ca înainte. Lucrurile s-au schimbat radical în casă şi, de la o zi la alta, nu ştiam la ce să mă aştept, la
ce e mai rău sau la ce e mai bun. într-o seară, bunica s-a dus în camera lui Antoine într-un fel cît se poate de