carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

le-au întîlnit, din prezent pînă la începutul vieţii. Odată această listă terminată, iau persoana din capul listei şi îşi
170
CARLOS CASTANEDA
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
171
aduc aminte tot ceea ce pot despre acea persoană. Şi cînd zic totul, mă gîndesc la absolut tot, fiecare detaliu. Este
mai bine să recapitulezi din prezent înspre trecut, deoarece amintirile prezentului sînt mai proaspete şi, astfel,
capacitatea de a-ţi reaminti se ascute. în aceste momente, practicanţii folosesc o tehnică de respiraţie. Inspiră
încet, clâti-nîndu-şi imperceptibil capul, de la dreapta la stînga; expiră în acelaşi fel.
Mi-a zis că inspiraţia şi expiraţia trebuie să fie naturale. Dacă sînt prea rapide, poţi provoca ceea ce el a numit
respiraţie obositoare: respiraţie care te face să respiri mai lent după aceea pentru a-ţi calma muşchii.
- Şi ce trebuie să fac eu cu toate acestea? l-am întrebat pe don Juan.
- Trebuie să începi să compui lista chiar de astăzi, mi-a zis. împarte-o pe ani, pe meserii, ordoneaz-o cum vrei,
dar ai grijă să fie structurată cronologic, începînd cu cea mai recentă persoană şi terminînd cu mami şi cu taţi.
După aceea, aminteşte-ţi totul despre ei. Nu are sens să mai discutăm despre asta. Pe măsură ce exersezi, îţi vei
da seama ce faci.
La următoarea mea vizită i-am zis lui don Juan că în toate direcţiile începusem să revăd meticulos toate
evenimentele vieţii mele şi că era foarte greu să mă conformez structurii stricte impuse de el şi să trec persoane
pe listă, una cîte una. în mod obişnuit, recapitularea mă ducea în toate direcţiile. Lăsam evenimentele să decidă
direcţia în care o luau amintirile. Ceea ce făceam, ca element de voinţă, era să mă conformez unei unităţi
generale de timp. De exemplu, am început cu persoanele din secţia de antropologie, dar le-am permis amintirilor
să mă poarte oriunde în timp, din prezent pînă în momentul în care începusem şcoala la UCLA.
I-am povestit lui don Juan că unul dintre lucrurile ciudate pe care le descoperisem şi pe care le uitasem complet a
fost că nici măcar nu aveam idee de existenţa UCLA pînâ într-o seară cînd colega de cameră de la colegiu a
prietenei mele a venit la Los Angeles, iar noi am aşteptat-o la aeroport. Urma să studieze muzicologia la UCLA.
Avionul a aterizat la începutul serii, iar ea m-a întrebat dacă aş putea să o duc în campus, ca să poată arunca o
privire în locul în care urma să-şi petreacă următorii patru ani din viaţă. Ştiam unde era campusul, trecusem de
nenumărate ori cu maşina prin faţa intrării de pe Sunset Boulevard, ducîndu-mă la plajă. Cu toate acestea, nu
intrasem niciodată.
Era în timpul vacanţei dintre semestre. Cei cîţiva oameni pe care i-am întîlnit ne-au arătat pe unde să o luăm ca
să ajungem la secţia de muzică. Campusul era gol, dar părerea mea, subiectivă, a fost că acela era cel mai
minunat loc pe care îl văzusem vreodată. Mi-a încîntat ochii. Clădirile păreau animate de o energie proprie. Ceea
ce urma să fie o vizită sumară a secţiei de muzică, s-a transformat într-un tur uriaş al întregului campus. M-am
îndrăgostit de UCLA. I-am spus lui don Juan că singurul lucru care mi-a tulburat starea de absolut extaz a fost
iritarea prietenei mele atunci cînd am insistat să mergem pe jos prin tot campusul acela uriaş.
- Ce naiba ar putea fi aici? a ţipat la mine. Te porţi de parcă nu ai mai fi văzut vreodată un campus universitar.
Dacă ai văzut unul, le-ai văzut pe toate. Cred că nu vrei decît să o impresionezi pe prietena mea cu sensibilitatea
ta!
Nu era aşa, şi am susţinut sus şi tare că eram cu adevărat impresionat de frumuseţea din jur. Percepeam atîta
speranţă în acele clădiri, atîtea promisiuni şi, cu toate acestea, nu reuşeam să exprim ceea ce simţeam în acele
momente.
172
CARLOS CASTANEDA
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
173
- Am stat pe băncile şcolii aproape toată viaţa, mi-a zis cu dinţii încleştaţi prietena mea, şi mi-a ajuns pînâ peste
cap! Nu o să găseşti nimic aici! Nu înveţi decît idioţenii. Nici măcar nu te pregătesc să-ţi asumi responsabilităţile
pe care ţi le impune viaţa.
Cînd i-am zis că mi-ar plăcea să studiez aici, a devenit şi mai furioasă.
- Ia-ţi o slujbă! a ţipat. Du-te şi ia viaţa în piept de la opt la patru şi termină cu prostiile! Asta este, de fapt, viaţa:
o slujbă de la opt la cinci, patruzeci de ore pe sâptămînă! Să vezi cum o să te simţi după asta! Uită-te la mine:
sînt supereducată, dar nu sînt în stare să fac nimic.
Nu ştiam decît că nu mai văzusem niciodată un loc aşa de frumos. Mi-am făcut o promisiune că voi merge la
UCLA, indiferent ce s-ar întîmpla, de-ar fi să se scufunde pămîntul. Dorinţa era motivată de considerente pur
personale, dar nu era generată de nevoia unei satisfacţii imediate. Era, mai degrabă, datorată unui sentiment de
admiraţie neţărmurită amestecată cu teamă.
I-am spus lui don Juan că iritarea prietenei mele m-a zguduit în aşa măsură, încît am început să o privesc într-o
lumină complet diferită şi că, din cîte îmi puteam aduce aminte, acela era primul comentariu care-mi stîrnea o
reacţie atît de profundă. Vedeam acum o serie de faţete ale caracterului prietenei mele pe care nu le întrezărisem
înainte, faţete care mă speriau de moarte.