carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

călător în timp ce se afla pe noile niveluri de conştientizare. Problema fiecărui vrăjitor bărbat este că uită foarte
uşor; deoarece conştientizarea sa îşi poate pierde noile niveluri şi să cadă la pămînt la cea mai mică adiere.
- Am înţeles totul, don Juan, am zis. De-abia acum am înţeles de ce uit totul şi de ce îmi reamintesc totul după
aceea. Crezusem întotdeauna că aceste schimbări se datorau unei probleme patologice. Am înţeles acum de ce au
loc aceste schimbări, dar nu pot exprima încă în cuvinte ce ştiu.
- Nu te obosi cu exprimările, mi-a zis don Juan. Vei putea exprima tot ce vei dori la timpul potrivit. Astăzi va
trebui să te concentrezi asupra tăcerii interioare, asupra a ceea ce ştii fără să ştii. Ştii la perfecţie ceea ce trebuie
să faci, dar aceste cunoştinţe nu sînt încă formulate în gîndurile tale.
La nivelul gîndurilor şi senzaţiilor concrete, nu avusesem decît sentimentul vag că ştiam ceva care nu venea din
interiorul minţii mele. Aveam în acele momente sentimentul că mă afundasem în ceva; ceva se prăbuşise în
interiorul meu. Era ca un şoc. Ştiam că în acele momente intrasem într-un alt nivel de conştientizare.
Don Juan mi-a zis că un războinic-călător trebuie sâ-şi ia rămas-bun de la toţi cei pe care îi lasă în urmă. Trebuie
sâ-i salute tare şi răspicat, aşa încît strigătul şi sentimentele sale să rămînă pe vecie întipărite în munţii dimprejur.
282
CARLOS CASTANEDA
Am ezitat îndelung, nu fiindcă eram timid, ci pentru că nu ştiam cui să mulţumesc. îmi însuşisem complet
principiul conform căruia un râzboinic-călâtor nu trebuie să datoreze nimănui nimic.
Don Juan incrustase în conştiinţa mea una dintre axiomele vrăjitorilor: „Un războinic-călător răsplăteşte
întotdeauna elegant, generos şi cu cea mai mare uşurinţă toate serviciile care i se fac. în acest fel el scapă de
povara de a fi îndatorat cuiva."
îi răsplătisem sau eram pe cale de a-i răsplăti pe toţi cei care se preocupaseră sau se îngrijiseră vreodată de mine.
îmi recapitulasem viaţa pînă cînd nu mai rămăsese nici un loc necercetat. Credeam sincer că nu datoram nimănui
nimic. I-am expus lui don Juan credinţa şi ezitările mele.
Don Juan mi-a zis că reuşisem într-adevăr să-mi recapitulez viaţa cu multă rigoare, dar mai aveam pînă cînd să
pot zice că nu datorez nimănui nimic.
- Ce e cu fantomele tale? a continuat el. Cele pe care nu le mai poţi atinge?
Avea dreptate. în timpul recapitulării îi povestisem fiecare întîmplare a vieţii mele. Din sutele de întîmplări pe
care i le povestisem, alesese trei pentru a-mi arăta cui eram dator, încă din fragedă pruncie, şi a adăugat la
acestea datoria mea către persoana care ne ajutase să ne întîlnim. îi mulţumisem din inimă prietenului meu şi am
avut sentimentul că mulţumirile mele fuseseră primite. Celelalte trei erau poveşti din viaţa mea, poveşti ale unor
oameni care îmi dăruiseră lucruri atît de minunate, încît nu le poţi cuprinde cu gîndirea şi cărora nu le
mulţumisem niciodată.
Una dintre acestea era povestea unui om pe care îl cunoscusem pe cînd eram copil. îl chema domnul Leandro
Acosta. Era cel mai mare duşman al bunicului meu, ghimpele din coasta sa. Bunicul îl acuzase în repetate rinduri
că fura
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
283
găini din ferma sa. Leandro Acosta nu era un vagabond, dar nu avea o slujbă anume, stabilă. Era un
nonconformist care sfida soarta, cartofor, om bun la toate: vindecător, vraci, furnizor de plante şi insecte, reuşind
să prindă orice fel de mamifer sau de pasăre pentru cei care se ocupă cu taxidermia sau pentru magazinele de
animale de companie.
Oamenii credeau că face o groază de bani, dar nu reuşea să-i economisească sau sâ-i investească în ceva. Atît
detractorii, cît şi prietenii săi credeau că ar fi putut să pornească cea mai prosperă afacere din zonă, făcînd ceea
ce ştia el cel mai bine - să adune plante şi să vîneze - dar că era blestemat cu o ciudată boală a spiritului care nu-l
lăsa să stea o clipă locului, să aibă grijă sau să se preocupe de acelaşi lucru mai mult timp.
într-o bună zi, plimbîndu-mă la marginea fermei bunicului, am observat că mă privea cineva dintre tufişurile de
la marginea pădurii. Era domnul Acosta. Se lăsase pe vine între tufişuri şi dacă nu aş fi avut vederea foarte bună,
nu l-aş mai văzut deloc. L-am observat cu greu. Stătea nemişcat. Remarcasem diferenţa dintre silueta sa şi
tufişurile dimprejur, mai degrabă datorită intuiţiei decît văzului. M-am apropiat de el. Faptul că oamenii fie se
purtau extraordinar de urît cu el, fie îl plăceau la nebunie mă făcea foarte curios.
- Ce faceţi aici, domnule Acosta? l-am întrebat candid.
- Mă uşurez şi trag cu ochiul în curtea bunicului tău, mi-a zis, aşa că fă bine şi carâ-te înainte să mă ridic, dacă
nu-ţi place putoarea.
M-am depărtat un pic. Doream să aflu dacă făcea într-adevăr ce spusese. Nu mă minţise. Am crezut că urma să
iasă din tufişuri şi să intre pe pamîntul bunicului şi eventual să traverseze drumul, dar nu a fost aşa. S-a întors în
partea cealaltă, către pădure.
284
CARLOS CASTANEDA
- Hei, domnule Acosta, am ţipat. Mă iei şi pe mine? S-a oprit. Şi de data asta mai mult intuiam acest lucru, deoarece
tufişul era foarte des.