carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

forma experienţei lor de viaţă, fără să se atingă de forţa lor vitală. Vrăjitorii aflaseră un adevăr uriaş despre
forţele universului: marea întunecată a conştientizării nu doreşte decît experienţele noastre de viaţă, nu forţa
noastră vitală.
Premisele explicaţiei lui don Juan îmi erau de neînţeles. Sau, poate, ar fi mai exact să spun că obţinusem o
cunoştinţă vagă şi totuşi profundă despre funcţionalitatea premiselor explicaţiei sale.
176
CARLOS CASTANEDA
- Vrăjitorii cred, mi-a zis don Juan în continuare, că, pe măsură ce ne recapitulăm vieţile, toate gunoaiele, cum
ţi-am mai spus, ajung la suprafaţă. Ne dăm seama de contradicţiile, de repetiţiile noastre şi, cu toate astea, există
ceva în interiorul nostru care exercită o rezistenţă fantastică faţă de recapitulare. Vrăjitorii spun că drumul se
eliberează numai după o frămîntare gigantică, după apariţia pe ecranul memoriei a unei întîmplâri care ne
zdruncină din temelii prin claritatea înspăimîntătoare a detaliilor. Aceasta este întîmplarea care ne tîrăşte înapoi
către momentul în care am trâit-o. Vrăjitorii numesc această întîmplare călăuza, deoarece de aici înainte
retrăieşti fiecare eveniment pe care îl atingi, în loc doar să ţi-l reaminteşti. Mersul pe jos precipită întotdeauna
amintirile, a continuat don Juan. Vrăjitorii Mexicului antic credeau că toate întîmplările pe care le trăim sînt
păstrate ca senzaţii pe partea din spate a picioarelor. Credeau că partea din spate a picioarelor reprezintă
depozitul istoriei personale a unui om. Hai, deci să facem o plimbare pe dealuri.
Am mers pînă s-a făcut aproape întuneric.
- Cred că te-am făcut să mergi destul, mi-a zis don Juan cînd am ajuns înapoi la casa lui, pentru a te pregăti
pentru manevra vrăjitorilor de a găsi o călăuză: un eveniment din viaţa ta pe care să ţi-l aminteşti cu atîta
claritate, încît să-ţi servească drept far care să ilumineze cu aceeaşi claritate absolut totul în cadrul recapitulării
tale. Fă ceea ce vrăjitorii numesc recapitularea pieselor unui puzzle. Ceva te va face să-ţi reaminteşti întîmplarea
care să-ţi servească drept călăuză.
M-a lăsat singur, cu un ultim avertisment:
- Fă tot ce poţi. Dă ce ai mai bun în tine.
Pentru un moment am rămas extrem de tăcut, probabil datorită liniştii din jurul meu. Am simţit apoi o vibraţie, o
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
177
tresărire în piept. Respiram cu greu, dar, deodată, ceva a părut să se deschidă în interiorul pieptului meu şi mi-a
permis o respiraţie profundă, iar o perspectivă totală asupra unui eveniment uitat al copilăriei mele mi-a apărut
brusc în memorie, ca şi cum fusese ţinut închis şi fusese eliberat pe neaşteptate.
Mă aflam în camera bunicului meu, unde acesta avea o masă de biliard, şi jucam împreună biliard. Aveam
aproape nouă ani. Bunicul meu era un jucător destul de bun şi mă învăţase tot ce ştia pînă cînd am devenit
îndeajuns de priceput pentru a fi un adversar serios. Petreceam ore nenumărate jucînd biliard. Am devenit atît de
bun, încît într-o zi l-am învins. Din acea zi, nu a mai reuşit să mă învingă vreodată. De foarte multe ori am jucat
prost în mod deliberat, pentru a fi drăguţ cu el, dar şi-a dat seama şi s-a înfuriat. Odată am reuşit să-l supăr atît de
tare, încît mi-a dat cu tacul în cap.
Spre mîhnirea, dar şi spre încîntarea bunicului, la nouă ani eram în stare să fac snooker după snooker fără să mă
opresc. La un joc, nerăbdarea şi frustrarea au devenit atît de mari, încît a dat cu tacul de pâmînt şi mi-a zis să joc
de unul singur. Natura mea obsesivă mi-a permis să concurez cu mine însumi pînă cînd am reuşit să joc perfect.
într-o bună zi, un bărbat cunoscut ca avînd legături cu lumea jocurilor de noroc, proprietar al unui club de
biliard, a venit în vizită la bunicul meu. Vorbeau şi jucau biliard, iar eu am intrat din întîmplare în cameră.
Imediat am încercat să dau înapoi, dar bunicul meu m-a apucat şi m-a tras înăuntru.
- El e nepotul meu, i-a zis bărbatului.
- Mă bucur să te întîlnesc, mi-a spus acesta. Mi-a aruncat o privire dură şi, apoi, mi-a întins mîna, de
dimensiunile capului unui om obişnuit.
178
CARLOS CASTANEDA
Eram îngrozit. Hohotul extraordinar de rîs al acestuia mi-a dat de înţeles că era conştient de tulburarea mea. Mi-a
zis că numele lui era Falelo Quiroga, iar eu mi-am bolborosit propriul nume.
Era extrem de înalt şi foarte bine îmbrăcat. Avea un costum albastru cu vestă, cu pantaloni asortaţi. Trecuse
probabil puţin de cincizeci de ani, dar arăta bine, era suplu, cu excepţia unei uşoare protuberante în zona
abdomenului. Nu era gras; arăta ca unul care vrea să cultive imaginea unuia bine hrănit, care nu are nevoie de
nimic. Majoritatea locuitorilor din oraş erau slabi. Erau oameni care munceau din greu pentru a-şi cîştiga
existenţa, şi nu aveau timp de fineţuri. Falelo Quiroga părea exact contrariul. întreaga sa înfăţişare era cea a unui
om care avea timp numai de fineţuri.
Avea o înfăţişare plăcută. Avea o faţă comună, bine bărbierită, cu ochi blînzi, albaştri. Respira încrederea de sine
a unui doctor. Oamenii din oraş spuneau că putea să liniştească pe oricine şi că ar fi trebuit să se facă preot,
avocat sau doctor, în loc să devină cartofor. Se spunea, de asemenea, că scotea mai mulţi bani din jocuri de noroc
decît toţi doctorii şi avocaţii din oraş laolaltă.