carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

spusese de nenumărate ori că lumea vrăjitorilor nu este o lume de neschimbat, unde cuvintele sînt ţintuite de un
singur sens, ci este o lume a evoluţiilor eterne, unde nimic nu trebuia luat de-a gata. Saltul în abis îmi modificase
sistemul de cunoaştere atît de profund, încît mi-a deschis posibilităţi negîndite şi misterioase în acelaşi timp.
Orice aş fi putut spune despre unificarea fragmentelor mele de cunoaştere pălea în comparaţie cu realitatea lor. în
acea dimineaţă fatidică la Ship's am simţit ceva mult mai puternic decît atunci cînd am văzut pentru prima dată
energia cum curge prin univers - ziua în care m-am regăsit în patul din apartamentul meu, direct din campusul
UCLA, fără să merg efectiv către casă, cum ar fi cerut-o sistemul meu cognitiv, pentru ca întregul eveniment să
devină real. La Ship's am reuşit să integrez toate fragmentele fiinţei mele. în fiecare dintre acestea dădusem
dovadă de siguranţă şi coerenţă şi, cu toate acestea, nu eram conştient că făcusem acest lucru. Eram în esenţă ca
un puzzle uriaş, iar fiecare piesă care îşi găsea locul producea un efect pe care nu îl pot numi nicicum.
Stăteam la tejgheaua de la Ship's, transpirînd din abundenţă, meditînd fără rost şi punîndu-mi obsesiv întrebări la
care nu se putea răspunde. Cum de au fost posibile toate acestea? Cum de am putut fi fragmentat în asemenea
fel? Cine sîntem noi în realitate? Desigur, nu sîntem oamenii care am fost învăţaţi să credem că sîntem. Am
amintiri despre întîmplări care nu s-au petrecut niciodată, care nu au nici o legătură cu şinele meu profund. Nu
puteam nici măcar să plîng.
- Un vrăjitor plînge atunci cînd este fragmentat, îmi spusese odată don Juan. Atunci cînd se simte întreg, este
cuprins de un frison care, prin intensitatea sa, îi poate pune capăt zilelor.
Eu aveam un asemenea frison! Nu credeam câ-i voi mai întîlni pe tovarăşii mei vreodată. Am înţeles că toţi au
plecat
312
CARLOS CASTANEDA
împreună cu don Juan. Eram absolut singur. Doream să mă gîndesc la asta, să-mi plîng pierderea, să mă scufund
într-o tristeţe confortabilă, cum făcusem întotdeauna. Nu am reuşit. Nu aveam nimic de plîns, nimic care să mă
întristeze. Nimic nu mai conta. Eram cu toţii râzboinici-câlâtori şi fusesem cu toţii înghiţiţi de infinitate.
îl auzisem tot timpul pe don Juan vorbind despre râzboinicii-câlâtori. îmi plăcuse nespus descrierea pe care le-o
făcuse şi mă identificasem cu ea pe baze pur emoţionale. Cu toate acestea, nu simţisem niciodată cu adevărat
sensul acestora, indiferent de cîte ori îmi explicase don Juan adevăratul înţeles al razboinicilor-căl&tori. în
noaptea aceea, în faţa tejghelei de la Ship's am înţeles ce voia să spună don Juan. Eram un râzboi-nic-călâtor.
Pentru mine nu mai contau decît faptele de energie. Celelalte nu erau decît speculaţii fără nici o importanţă.
în acea noapte, stînd şi aşteptînd comanda, un alt gînd plin de viaţă mi-a izbucnit în minte. Am simţit cum mă
cuprinde un val de empatie, m-am identificat cu tot ceea ce-mi spusese don Juan. Atinsesem în sfîrşit scopul
învăţăturilor sale: eram una cu el cum nu mai fusesem niciodată înainte. Este adevărat că nu a existat nici o
situaţie în care eu să rezist pur şi simplu şi să nu combat conceptele lui don Juan care îmi apăreau atît de
revoluţionare, pentru că nu se conformau simplităţii gîndurilor mele de occidental. Cred că, mai degrabă,
precizia lui don Juan în prezentarea conceptelor sale mă speria înfiorător. Eficienţa sa îmi apăruse ca dogmatism.
Această aparenţă fusese cea care mă forţase să caut modalităţi de a clarifica problema, şi m-a făcut să par un
sceptic.
Da, mi-am zis, sărisem în abis şi nu murisem pentru că înainte de a atinge fundul prăpastiei mă lăsasem înghiţit
de marea întunecată a conştientizării. M-am predat ei, fără frică sau regret. Iar marea întunecată îmi dăduse tot
ce
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
313
aveam nevoie ca să nu mor şi să mă trezesc în patul meu din Los Angeles. Acum cîteva zile, această explicaţie
nu m-ar fi lămurit deloc. Acum, la trei dimineaţa, la Ship's, însemna totul pentru mine.
M-am dat cu capul de masă ca şi cum eram de unul singur în acea cameră. Oamenii s-au uitat la mine şi au
zîmbit înţelegători. Nu-mi păsa. Mintea mea era centrată pe o dilemă fără răspuns: eram în viaţă, în ciuda
faptului că zece ore mai devreme sărisem în abis ca să mor. Ştiam că o asemenea dilemă nu-şi putea găsi
niciodată rezolvarea. Sistemul meu obişnuit de cunoaştere avea nevoie de o explicaţie liniară pentru a fi
satisfăcut, iar asemenea explicaţii nu erau posibile. Aceasta era problema esenţială a întreruperii continuităţii.
Don Juan îmi spusese că această întrerupere era, de fapt, vrăjitoria. Acum ştiam asta, cît de clar îmi stătea în
putinţă. Avusese dreptate don Juan cînd îmi spusese că, pentru ca eu să rămîn la urmă aveam nevoie de toată
puterea, hotărîrea şi, mai presus de toate, de curajul de oţel al unui razboinic-călător.
Am dorit să mă gîndesc la don Juan, dar nu am putut. în plus, nici nu-mi păsa de don Juan. Era ca şi cum între
noi se ridicase o barieră colosală. Credeam cu adevărat în gîndul străin care mi se insinuase în minte de cînd mă
trezisem: eram o altă persoană. în momentul saltului avusese loc o schimbare. Altfel, m-aş fi gîndit cu nostalgie
la don Juan, mi-ar fi fost dor de el. Aş fi simţit înţepătura unui resentiment pentru că nu m-a luat cu el. Aşa ar fi
făcut adevăratul meu eu. Eram un altul. Acest gînd a luat amploare, pînă cînd mi-a invadat toată fiinţa. Ce mai
rămăsese din fostul meu eu a dispărut complet în acel moment.
M-a cuprins o nouă stare de spirit. Eram absolut singur! Don Juan mă lăsase în interiorul unui vis ca agentul său
314