carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

poluarea aerului din Los Angeles crescuse din cauza folosirii crematoriilor din curte.
Poate din cauza faptului că eram atît de aproape de ele sau poate datorită naturaleţii lor, eu m-am îndrăgostit
nebuneşte de amîndouă.
M-am dus să mă sfătuiesc cu un prieten de-al meu mai ciudat, Nicholas van Hooten. Acesta avea două prietene şi
locuiau toţi trei împreună într-o stare de fericire absolută, după cîte se părea. A început prin a-mi da cel mai
simplu sfat: cum să te porţi la film dacă ai două prietene. Mi-a spus că, de fiecare dată cînd se ducea la film cu
iubitele lui, îşi concentra toată atenţia pe cea care stătea în stînga lui. După o vreme, fetele se duceau la toaletă şi,
cînd reveneau, el le ruga să îşi schimbe locurile. Anna se aşeza unde stătuse Betty şi aşa era cel mai bine. M-a
asigurat că acesta era primul pas dintr-un lung proces de a le face pe fete să accepte situaţia trioului; Nicholas era
destul de sentimental şi folosea arhicunoscuta expresie franţuzească menage ă trois.
I-am urmat sfatul şi m-am dus cu Patricia şi cu Sandy la un cinematograf unde rulau filme mute, pe Fairfax
Avenue. Am aşezat-o pe Patricia în stînga mea şi i-am acordat ei toată atenţia. S-au dus apoi la toaletă şi, cînd s-
au întors, le-am rugat sâ-şi schimbe locurile. Apoi, am început să fac ce mă învăţase Nicholas van Hooten, dar
Patricia nu a vrut cu nici un chip să accepte tîmpenia asta. S-a ridicat şi a plecat,
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
157
jignită, umilită şi foarte mînioasă. Am vrut să alerg după ea şi să-mi cer scuze, dar Sandra m-a oprit:
- Las-o să plece, a spus ea cu un zîmbet veninos. E fată mare. Are destui bani să ia un taxi şi să meargă acasă.
Am acceptat şi am rămas la cinematograf sărutîndu-mă cu Sandra, simţindu-mă nervos şi cam vinovat. Tocmai
ne sărutam pasional, cînd am simţit că mă trage cineva de păr. Era Patricia. Scaunele erau cam dezmembrate şi
se lăsau pe spate. Atletică fiind, Patricia a sărit în faţa noastră, noi fiind tăvăliţi pe locurile din spate.
Am auzit ţipetele îngrozite a doi spectatori care stăteau la capătul rîndului, lîngă coridorul interior.
Ideea lui Nicholas van Hooten era o tîmpenie. Patricia, Sandra şi cu mine ne-am întors acasă într-o tăcere
deplină. Am încercat să ne împăcăm prin tot felul de promisiuni ciudate, plînsete şi restul. Rezultatul relaţiei
noastre în trei a fost că, pînâ la urmă, aproape că ne-am distrus pe noi înşine. Nu eram pregătiţi pentru o astfel de
relaţie. Nu ştiam cum să ne rezolvăm problemele legate de afecţiune, moralitate, datorie şi moravuri sociale. Nu
o puteam părăsi pe nici una pentru cealaltă şi nici ele nu mă puteau părăsi pe mine. într-o zi, după o criză
puternică şi dintr-o disperare acută, toţi am luat-o în direcţii diferite, nemaivrînd să ne mai vedem vreodată.
M-am simţit distrus. Nimic din ce am făcut după aceea nu a putut să şteargă amprenta pe care ele au pus-o
asupra vieţii mele. Am părăsit Los Angeles şi m-am băgat în tot felul de lucruri pentru a-mi uşura suferinţa. Fără
să exagerez deloc, pot spune cu mîna pe inimă că simţeam că am căzut în prăpastia iadului pentru totdeauna.
Dacă nu ar fi fost influenţa lui don Juan asupra vieţii mele şi asupra persoanei mele, nu aş fi făcut faţă în lupta cu
diavolii care mă bîntuiau.
158
CARLOS CASTANEDA
I-am spus lui don Juan că ştiam că nu era bine ce făcusem eu şi că nu aveam dreptul să bag nişte oameni atît de
minunaţi în nişte tîmpenii pe care nici eu nu eram pregătit să le înfrunt.
- Problema cu voi a fost că toţi trei aţi fost nişte egoişti irecuperabili, a spus don Juan. Importanţa ta de sine
aproape că te-a distrus. Dacă nu ai respect faţă de propria persoană, atunci nu ai decît sentimente.
- Fă-mi hatîrul, a continuat el, şi fă următorul exerciţiu simplu şi direct care ar însemna enorm pentru tine: scoate
din amintirea ta despre cele două fete orice comentarii pe care le poţi face: „Mi-a spus asta sau ailaltă şi a ţipat
una, şi a ţipat şi cealaltă la MINE!" şi rămîi la nivelul sentimentelor. Dacă nu ai fi fost atît de mult preocupat de
tine însuţi, ce ţi-ar fi rămas?
- Dragostea mea totală pentru ele, am spus eu, aproape înecîndu-mâ.
- Şi este mai mică această dragoste azi decît era atunci? a întrebat don Juan.
- Nu, nu este, don Juan, am spus eu cu sinceritate, simţind aceeaşi durere care mă urmărise ani la rînd.
- De data asta, îmbrăţişeazâ-le din tăcerea ta, a spus el. Nu mai fi un prostănac pe care-l ia vîntul. îmbrâţişeazâ-le
pe deplin pentru ultima oară. Dar să intenţionezi ca aceasta să fie ultima dată cînd faci acest lucru aici, pe
pâmînt. Sâ intenţionezi acest lucru din adîncul sufletului tău. Dacă faci bine acest lucru, a continuat el, cînd le vei
face darurile, îţi vei rezuma întreaga viaţă de două ori. Gesturi ca acestea îi fac pe războinici să înfringâ forţele
gravitaţiei.
Respectînd poruncile lui don Juan, am pus această sarcină la inimă. Mi-am dat seama că, dacă nu o îndeplineam
bine, don Juan nu era singurul care ar fi pierdut. Şi eu aş fi pierdut ceva, şi acest ceva ar fi fost la fel de important
pentru mine
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
159
ca cel pe care don Juan îl descrisese ca fiind important pentru el. Eu aş fi pierdut şansa de a înfrunta infinitatea şi
de a conştientiza acest lucru.
Amintirile despre Patricia Turner şi Sandra Flanagan mi-au creat o stare de spirit îngrozitoare. Sentimentul