carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

în zelul meu de a-l ajuta pe Lucas Coronado, am comis atunci cea mai mare gafă posibilă în societatea unor
oameni hipersensibili precum indienii yaqui: m-am oferit să-i dau eu bani să cumpere Vitaminol. Privirea lui
rece a arătat exact cît de mult îl jignisem. Prostia mea era de neiertat. Foarte încet, Lucas Coronado mi-a spus că
putea să-şi cumpere şi singur Vitaminol.
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
81
M-am întors acasă la don Juan. îmi venea să plîng. Rîvna mea mă trădase.
- Nu-ţi comsuma energia făcîndu-ţi griji din cauza lucrurilor de genul acesta, mi-a spus cu răceală don Juan.
Lucas Coronado e prins într-un cerc vicios, dar la fel eşti şi tu. Aşa sînt toţi oamenii. El crede că Vitaminolul
vindecă orice şi o să-i rezolve toate problemele. Acum nu-şi poate permite, dar nădăjduieşte că pînă la urmă va
putea să şi-l cumpere. Don Juan se uită la mine cu ochii săi pătrunzători. Ţi-am spus că faptele lui Lucas
Coronado sînt harta vieţii tale, a mai spus el. Crede-mă, chiar sînt. Lucas Coronado ţi-a vorbit despre Vitaminol
şi a făcut-o cu atîta putere şi durere, încît te-a rănit şi te-a făcut să plîngi.
Apoi, don Juan se opri. A fost o pauză lungă şi plină de efect:
- Şi să nu-mi spui că nu înţelegi ce vreau să spun, mai zise el. într-un fel sau altul, toţi avem versiunea noastră de
Vitaminol.
CINE ERA, DE FAPT, DON JUAN MATUS?
Partea din povestirea mea despre cum îl întîlnisem pe don Juan şi pe care el nu voise să o asculte se referea la
sentimentele şi impresiile mele despre ziua aceea decisivă cînd am intrat în casa lui - lupta contradictorie dintre
aşteptările mele şi realitatea situaţiei, precum şi efectul produs asupra mea de cele mai extravagante idei pe care
le auzisem vreodată.
- Este mai aproape de mărturisire decît de redarea faptelor, îmi spusese el cînd încercasem să îi spun ce simţeam.
- Nu ai deloc dreptate, don Juan, am început eu, dar m-am oprit. Ceva din felul cum s-a uitat la mine m-a făcut să
înţeleg că avea perfectă dreptate. Orice aş fi vrut să spun ar fi sunat ca o linguşeală. Totuşi, ceea ce se întîmplase
Ia prima noastră întîlnire reală era de o importanţă transcendentală pentru mine, un eveniment de valoare
absolută.
în cursul primei mele întîlniri cu don Juan, în staţia de autobuz din Nogales, Arizona, ceva neobişnuit mi se
întîmplase, dar îmi parvenise ascuns de grijile mele referitoare la prezentarea imaginii mele. Voisem să-l
impresionez pe don Juan, şi, în acest scop, mă concentrasem cu totul pe actul de vînzare a produselor mele, ca să
spun aşa. De-abia cîteva luni mai tîrziu, rămăşiţe uitate a ceea ce se întîmplase începură să apară.
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
83
într-o bună zi, din senin şi fără nici un fel de pregătire din partea mea, mi-am amintit ceva ce ignorasem complet
în cursul întîlnirii mele cu don Juan. Atunci cînd mă oprise să-mi spun numele, se uitase în ochii mei şi mă
făcuse să amuţesc prin privirea sa. Aş fi avut enorm de multe să îi mai spun despre mine. Mi-aş fi expus
cunoştinţele şi valoarea mea ore întregi dacă nu m-ar fi potolit el cu privirea aceea.
Realizînd acest lucru, am început să reconsider tot ce mi se întîmplase cu acea ocazie. Singura mea concluzie a
fost că trăisem întreruperea unui flux misterios care mă alimenta, un flux care nu fusese niciodată întrerupt pînă
în acel moment, cel puţin nu în modul în care o făcuse don Juan. în acel moment, fusesem incapabil nu numai sâ
scot un cuvînt, dar şi să am măcar un singur gînd.
Cîtva timp după aceea, m-am gîndit la senzaţia fizică a acestei întreruperi, pentru care nu găseam nici un fel de
explicaţie raţională. Un timp am crezut că don Juan mă hipnotizase, dar apoi am stat mai bine să mă gîndesc şi
mi-am dat seama că don Juan nu dăduse nici un fel de comenzi hipnotice şi nici nu făcuse nici un fel de mişcări
care să-mi fi atras atenţia. De fapt, el doar se uitase la mine. Intensitatea acelei priviri însă o făcu sâ pară de parcă
don Juan s-ar fi uitat ia mine un timp îndelungat. Mă obsedase şi îmi dăduse o stare de confuzie la nivel fizic.
Cînd, în sfîrşit, l-am avut pe don Juan în faţa ochilor mei, mi-am dat seama că nu arăta cîtuşi de puţin aşa cum
mi-l imaginasem eu în tot timpul cînd încercasem sâ-l găsesc. Eu construisem, de fapt, o imagine a omului pe
care-l întîlnisem in staţie, o imagine pe care o perfecţionasem zi de zi prin adăugarea de detalii imaginare. în
mintea mea, el era un om în vîrstă, încă puternic şi sprinten, dar aproape fragil. Omul din faţa mea insă era
musculos şi hotârît. Se mişca mereu cu
84
CARLOS CASTANEDA
agilitate, dar nu cu sprinteneală. Paşii lui erau decişi şi, în acelaşi timp, uşori. Emana vitalitate şi hotărîre.
Amintirea mea nu era deloc în consens cu realitatea. Credeam că are părul scurt şi alb şi un ten foarte închis.
Părul lui însă era mai lung şi nu aşa alb pe cît crezusem eu. Nici tenul nu era aşa de închis pe cît mă aşteptasem.
Aş fi putut jura că, din cauza vîrstei, semăna cu o pasăre. Dar nici aici nu aveam dreptate. Faţa lui era plină,
aproape rotundă. Dintr-o privire, trăsătura dominantă a omului era reprezentată de ochii săi care aveau o
strălucire ciudată, de dans.
Ceva ce trecusem complet cu privirea în „evaluarea" sa era faptul că întreaga înfăţişare era aceea a unui atlet.
Umerii îi erau laţi, nu avea burtă şi părea să stea foarte ferm pe pămînt. Genunchii săi nu aveau nici un fel de