carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

CARLOS CASTANEDA
de imaginaţie, dar un bărbat foarte bun; mi-a mai spus că nu era senzual şi că ea trebuia să aibă grijă, pentru că el
obosea foarte repede cînd făceau dragoste. Mi-a mai spus despre el că se îmbolnăvea foarte uşor şi că, uneori, nu
se putea duce la lucru, dar că reuşise să îi facă trei copii frumoşi şi că, după ce se născuse cel de-al treilea copil,
soţul ei, al cărui nume părea să fie Herbert, nu mai făcuse dragoste, pur şi simplu se lăsase, dar asta nu o afecta
deloc.
Am încercat să o liniştesc, asigurînd-o de cîteva ori că venisem să o văd doar pentru o clipă şi că nu aveam deloc
intenţia să îi schimb viaţa sau să o deranjez în vreun alt mod. I-am spus ce greu îmi fusese să o găsesc.
- Am venit să îmi iau rămas-bun, i-am spus eu, şi să îţi spun că tu eşti dragostea vieţii mele. Vreau să îţi fac un
cadou, un simbol al recunoştinţei şi afecţiunii mele ce nu se va stinge niciodată.
Păru profund emoţionată. Mi-a zîmbit deschis aşa cum obişnuia să o facă mai demult. Strungăreaţă îi dădea un
aer copilăresc. I-am spus că era mai frumoasă ca niciodată, ceea ce era perfect adevărat, în ce mă privea.
A rîs şi mi-a spus că ţine un regim sever şi că, dacă ar fi ştiut că o să trec să o văd, ar fi început regimul cu mult
timp în urmă. Dar o să îl continue şi, data viitoare, am să o găsesc la fel de subţire cum fusese cu ani în urmă.
Mi-a tot repetat ce îngrozitoare fusese viaţa noastră împreună şi cît de profund o afectase. Se gîndise chiar să se
sinucidă, în ciuda faptului că era o catolică ferventă, dar găsise în copiii ei consolarea de care avusese nevoie; tot
ce făcuserăm noi nu fuseseră decît nişte nebunii ale tinereţii care nu vor dispărea niciodată, dar care trebuiau
măturate şi date la o parte.
Cînd am întrebat-o dacă era vreun cadou pe care i l-aş fi putut face în semn de recunoştinţă şi afecţiune, a
început să
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
163
rîdă şi mi-a spus exact ce îmi spusese şi Patricia Tumer: că nu aveam nici după ce bea apă şi că nici nu o să am
vreodată, pentru că aşa eram eu făcut. Eu am insistat totuşi să îmi numească un lucru.
- Poţi să îmi cumperi o maşină în care să îmi încapă toţi copiii? m-a întrebat ea rîzînd. Vreau un Pontiac sau un
Oldsmobile, cu toate îmbunătăţirile.
Mi-a spus acest lucru ştiind în adîncul sufletului ei că nu aveam cum să-i fac un astfel de dar. însă eu i l-am
făcut.
Conduceam maşina dealer-ului, urmărind cum îi depunea maşina în faţa casei a doua zi şi, din locul unde
parcasem maşina stînd ascuns, i-am auzit surpriza. Dar, fiind o fiinţă senzuală, surpriza ei nu a fost o expresie a
plăcerii. Era o reacţie corporală, un suspin ce exprima durerea, uimirea. A plîns, dar ştiam că nu plînge pentru că
primise cadoul. Ea îşi exprima în felul acesta o durere care avea ecouri pînă în sufletul meu. M-am afundat în
scaunul maşinii.
în drumul meu înapoi spre New York şi apoi în avionul spre Los Angeles, sentimentul care mă tot încerca era că
viaţa mea se scurgea; se scurgea din mine de parcă era o grămadă de nisip. Nu mă simţeam deloc eliberat sau
schimbat pentru că mulţumisem şi îmi luasem rămas-bun. Din contră, simţeam povara acelei afecţiuni ciudate
mai mult ca oricînd. îmi venea să plîng. Ce îmi tot venea în minte erau titlurile pe care prietenul meu, Rodrigo
Cummings, le inventase pentru nişte cărţi care nu aveau să fie scrise niciodată. Se specializase în a scrie titluri.
Titlul său favorit era Toţi vom muri in Hollywood; un altul era Nu ne vom schimba niciodată, iar titlul meu
favorit, cel pe care-l cumpărasem cu zece dolari, era Despre viaţa şi păcatele lui Rodrigo Cummings. Toate acele
titluri îmi jucau în minte. Eram Rodrigo Cummings şi eram prins în timp şi spaţiu şi iubeam două femei mai mult
decît propria-mi
164
CARLOS CASTANEDA
viaţă şi acest lucru nu avea să se schimbe niciodată. Şi ca şi ceilalţi prieteni ai mei, aveam să mor în Hollywood.
I-am povestit toate astea lui don Juan în relatarea mea despre ce consideram eu a fi pseudosuccesul meu. El a
ignorat-o fără nici o ruşine. Mi-a spus că ceea ce simţeam eu nu era decît rezultatul autocompătimirii mele şi că,
pentru a-mi lua rămas-bun şi a mulţumi din toată inima, vrăjitorii trebuiau să se refacă pe ei înşişi.
- înfrînge-ţi mila faţă de tine însuţi chiar acum, mi-a cerut el. înfrînge-ţi ideea că eşti rănit şi ce îţi mai râmîne?
Ceea ce îmi rămăsese era că le făcusem acestor două femei darul ultim. Şi nu în spiritul încercării de a reînnoi
ceva sau de a răni pe cineva, inclusiv pe mine, ci în adevăratul spirit pe care don Juan încercase să mi-l
descopere - în spiritul râzboini-cului-călător a cărui singură virtute, după cum spusese el, este de a păstra vie
amintirea a tot ce l-a marcat şi a cărui singură modalitate de a mulţumi şi de a-şi lua rămas-bun era prin acest act
magic de a păstra în tăcerea lui tot ce iubise.
DINCOLO DE SINTAXA
CĂLĂUZA