carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

cu şeful unei secte islamice care, în acel moment, primea anual greutatea sa în aur. Şeful sectei se îngraşă cît îi
permitea corpul înainte de a se cîntări.
Apoi, prietenul meu Roy se restrînse la a deveni cel mai bogat om din Statele Unite. Competiţia era feroce. Mai
coborî puţin ştacheta: poate reuşea să ajungă cel mai bogat om din California. Dar era prea tîrziu şi pentru acest
lucru. Renunţă la speranţa că va reuşi vreodată să concureze cu familiile vechi din California posedînd doar
lanţurile lui de pizzerii şi cofetării. Se hotărî atunci să devină cel mai bogat om din Woodland Hills, suburbia din
Los Angeles în care locuia. Din nefericire pentru el, în josul străzii pe care stătea el, locuia domnul Marsh,
proprietarul unor fabrici care produceau saltele de calitatea întîi pentru toată America şi care era extrem de
bogat. Frustrarea lui Roy nu cunoştea limite. Dorinţa lui era atît de intensă, încît îi afectă sănătatea. într-o zi muri
de anevrism la creier.
Moartea lui m-a făcut să merg pentru a treia oară la morgă. Soţia lui Roy mă rugase pe mine, în calitate de cel
mai bun prieten al său, să mă asigur că el era bine îmbrăcat. M-am dus la pompele funebre, unde am fost condus
de secretar în camerele din spate. Exact cînd am ajuns, antreprenorul lucra la o masă înaltă acoperită cu marmură
şi încerca să ridice colţurile buzei de sus ale mortului, care deja înţepenise, cu arătătorul şi degetul mic de la
mîna dreaptă, în timp ce îşi proptea degetul mijlociu în palmă. Cum pe faţa lui Roy apăru un zîmbet grotesc,
antreprenorul se întoarse spre mine şi îmi spuse umil: „Sper că vă place, domnule".
Nu se va şti niciodată dacă îi plăcuse de el sau nu, dar soţia lui Roy se hotărî să îl îngroape cu toată pompa pe
care o merita, după părerea ei, viaţa lui. Cumpărase un sicriu foarte scump, făcut la comandă, care semăna cu o
cabină
telefonică. îi venise ideea uitîndu-se la un film. Roy avea să fie îngropat stînd jos, de parcă ar fi dat un telefon de
afaceri. Nu am rămas la slujbă. Am plecat în mijlocul unei izbucniri de neputinţă şi furie, genul acela de furie pe
care nu poţi s-o verşi pe nimeni.
- Chiar că eşti morbid azi, comentă don Juan rîzînd. Dar, în ciuda acestui lucru sau, poate, tocmai datorită lui, te
apropii de punctul unde trebuie să ajungi. De fapt, aproape ai ajuns.
Nu încetez să mă mir de cît de tare mă schimbam mer-gînd să îl văd pe don Juan. întotdeauna ajungeam la el
prost dispus, iritat, plin de dubii şi orgolii. După un timp, starea sufletească mi se schimba în mod miraculos şi
deveneam din ce în ce mai deschis, pînă mă calmam complet. Totuşi, noua mea dispoziţie sufletească era
exprimată în vechiul meu vocabular. Felul meu obişnuit de a vorbi era acela al unui om complet nesatisfăcut,
care de-abia se abţine să nu se plîngă în gura mare, dar căruia îi simţi nemulţumirea în orice turnură a frazei.
- Poţi să îmi dai un exemplu de eveniment remarcabil din albumul tău, don Juan? l-am întrebat eu cu tonul meu
obişnuit, de nemulţumire mascată. Dacă aş şti ce te interesează, aş putea să găsesc ceva. Aşa însă, fluier a
pagubă.
- Nu-ţi mai explica toate lucrurile, îmi spuse don Juan cu o privire aspră. Vrăjitorii spun că în orice explicaţie stă
ascunsă o scuză. Aşa că, atunci cînd explici de ce nu poţi să faci una sau alta, de fapt te scuzi pentru neputinţa ta,
sperînd că acela care te ascultă va fi atît de cumsecade, încît să te înţeleagă.
Atunci cînd eram atacat, tactica mea cea mai bună era să îmi dezarmez agresorii neascultîndu-i. Totuşi, don Juan
avea dezgustătoarea capacitate de a-mi ţine atenţia complet
34
CARLOS CASTANEDA
trează. în orice fel m-ar fi atacat sau orice mi-ar fi spus, reuşea întotdeauna să mă ţină captiv. De data aceasta,
ceea ce îmi spuse despre mine îmi displăcu profund pentru că era adevărul gol-goluţ.
I-am evitat privirea. M-am simţit, ca de obicei, învins, dar de data aceasta era o înfrîngere mai aparte. Nu m-ar fi
deranjat aşa de tare dacă s-ar fi întîmplat în viaţa de zi cu zi sau imediat după ce aş fi ajuns acasă la el.
După o tăcere lungă, don Juan vorbi din nou:
- Am să fac mult mai mult decît să îţi prezint ceva extraordinar din viaţa mea, spuse el. Am să-ţi vorbesc despre
ceva extraordinar din viaţa ta, ceva ce ar trebui neapărat inclus în albumul tău. Sau, cel puţin, aşa aş face eu dacă
aş fi în locul tău.
Am crezut că glumeşte şi am început să rid prosteşte.
- Nu este ceva de care să rîzi, a spus el tăios. Vorbesc serios. Mi-ai spus tu odată o poveste care se potriveşte
perfect cu ce ne trebuie nouă.
- La ce te referi, don Juan?
- Mă refer la povestea „figurilor din faţa oglinzii", îmi răspunse el. Spune-mi povestea din nou. Dar spune-mi-o
cît poţi tu de amănunţit.
Am început să spun povestea repezit. El mă opri însă, cerindu-mi să o iau de la început. Am încercat din nou, dar
nici de data asta nu i-a plăcut.
- Hai să ne plimbăm puţin, spuse el. Cînd te plimbi, eşti mult mai precis decît atunci cînd stai jos. Nu e
neîntemeiat să credem că e bine să ne plimbăm puţin atunci cînd vrem să povestim ceva.
Pînâ atunci stâtuserăm pe verandă. îmi formasem deja un obicei - de fiecare dată cînd stăteam pe verandă, mă
aşezam în acelaşi loc, cu spatele rezemat de perete. Don Juan însă, se aşeza în locuri diferite.
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII