carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

pardoseau terasa se topea de căldură. Experienţa fusese atît de traumatizantă şi de jenantă, că nu voiam să mi-o
reamintesc şi am terminat imaginîndu-mi că pompierii mă duseseră într-o cameră caldă, galbenă; m-au aşezat
într-un pat nemaipomenit de comod şi am adormit în siguranţă, îmbrăcat în pijama.
Cea de a doua retrăire a reprezentat încă o lovitură de o forţă extraordinară. Flecâream cu un grup de prieteni
cînd, fără nici un motiv clar, mi-am pierdut răsuflarea sub lovitura unui gînd, a unei amintiri în primul moment
vagă, dar care s-a transformat într-o experienţă copleşitoare. Forţa acesteia a fost atît de intensă, că a trebuit să
mă scuz şi să mă retrag într-un colţ, pentru un moment. Cred că prietenii mei mi-au înţeles reacţia şi s-au risipit
fără comentarii. Am început să-mi amintesc un incident din ultimul an de liceu.
Obişnuiam să merg pe jos la şcoală, împreună cu cel mai bun prieten al meu, trecînd pe lîngă o vilă, cu un gard
negru din fier forjat înalt de aproape doi metri şi jumătate şi care se termina cu vîrfuri ascuţite. în spatele
gardului începea un gazon întins, bine întreţinut, păzit de un cîine-lup feroce. în fiecare zi necăjeam cîinele care
sărea la noi, dar se oprea în gardul de fier forjat. Cu toate acestea, furia sa părea că ajunge pînâ la noi. Prietenul
meu se distra provocînd mereu cîinele la un concurs al voinţelor. Se aşeza la cîţiva centimetri de botul cîinelui,
ieşit cel puţin cincisprezece centimetri printre barele gardului, şi îşi arăta dinţii, exact cum făcea cîinele.
- Cedează! ţipa prietenul meu. Ascultâ-mâ! Sînt mai puternic decît tine!
Exerciţiile sale zilnice de putere a minţii nu-l afectau niciodată pe cîine, în afara faptului că-l înfuriau la
maximum. Prietenul meu mă asigura zilnic, în cadrul ritualului său, ca, în cele din urmă, cîinele nu putea decît
să-l asculte sau să moară de atac de cord din cauza furiei. Convingerea sa era atît de puternică, încît şi eu credem
că acel cîine va muri curînd.
într-o dimineaţă, cîinele nu mai era acolo. Am aşteptat un moment, dar nu a apărut. în cele din urmă, l-am văzut,
la capătul gazonului. Părea că are ceva de făcut acolo, aşa că am plecat în linişte. Cu coada ochiului am văzut
cum cîinele fugea către noi cu toată viteza. La doi metri şi jumătate de gard a făcut un salt şi a trecut peste el.
Eram sigur câ-şi va sfîşia burta în vîrfurile ascuţite de pe gard. A trecut cu foarte puţin peste ele şi a căzut pe
stradă ca un sac de cartofi.
Un moment am crezut că murise, dar era numai buimac. Dintr-o dată s-a ridicat şi, în loc să fugă după cel care îl
înfuria, a început să alerge după mine. M-am suit pe capota unei maşini, dar ce însemna o maşină pentru acel
cîine? Dintr-un salt a ajuns aproape lîngă mine. Am sărit de pe
196
CARLOS CASTANEDA
maşină şi m-am urcat în primul copac pe care l-am găsit, un copăcel care de-abia reuşea să-mi susţină greutatea.
Eram sigur că se va rupe de la jumătate, trimiţîndu-mă direct în colţii cîinelui, care avea să mă schilodească
groaznic.
Aşa cum eram, suit în copac, animalul aproape că nu mâ mai ajungea. Cu toate acestea, a mai sărit o dată şi şi-a
înfipt colţii în turul pantalonilor mei, şi mi i-a rupt. A fost atît de aproape, încît mi-a zgîriat fesele. în clipa în
care am ajuns în vîrful copacului, cîinele a plecat. A fugit în sus pe stradă, câu-tîndu-l, probabil, pe prietenul
meu.
La cabinetul şcolii, asistenta mi-a zis sâ-i cer proprietarului cîinelui un certificat de vaccinare antirabică.
- Trebuie să ai mare grijă, mi-a zis sever. Poţi să fi fost deja inoculat cu turbare. Dacă proprietarul nu vrea să-ţi
arate certificatul de vaccinare, ai dreptul să faci plîngere la poliţie.
Am discutat cu îngrijitorul casei unde stătea cîinele. Acesta m-a acuzat că momisem cel mai preţios cîine, un
animal cu pedigree, pe stradă.
- Ai mare grijă, băiete, mi-a zis cu o voce mînioasă. Cîinele e pierdut. Proprietarul te va trimite la închisoare
dacă ne mai superi.
- Dar aş putea avea turbare! i-am zis eu, sincer îngrozit.
- Mă doare în cur, chiar dacă ai avea ciumă bubonicâ, s-a răstit bărbatul la mine. Hai, întinde-o!
- O să mă duc la poliţie, i-am zis.
- Du-te unde vrei, mi-a răspuns. Dacă te duci la poliţie, o să avem grijă să te ia pe tine. Cine locuieşte în casa asta
are pile destul de mari ca să facă uşor chestia asta!
L-am crezut, aşa că am minţit-o pe asistentă şi i-am spus că animalul nu a fost găsit şi că nu avea stâpîn.
- Doamne Dumnezeule, a exclamat femeia. Ia-ţi inima în dinţi şi pregâteşte-te pentru ce-i mai rău. S-ar putea să
fie nevoie să te trimit la doctor.
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
197
Apoi mi-a dat o listă lungă de simptome pe care să le pîndesc sau să aştept pînă cînd se vor manifesta singure.
Mi-a zis că vaccinul antirabic este extrem de dureros şi că trebuie administrat de mai multe ori, prin injecţii
subcutanate în zona abdomenului.
- Nu doresc acest tratament nici celui mai mare duşman al meu, mi-a zis, aruncîndu-mâ într-un coşmar groaznic.
A urmat prima mea depresie reală. Nu făceam decît să zac în pat, găsindu-mi fiecare dintre simptomele
enumerate de asistentă. Pînâ la urmă, m-am dus la cabinetul şcolii şi am implorat-o pe sora medicală să-mi
administreze tratamentul antirabic, oricît de dureros ar fi. Am făcut o scenă uriaşă. Eram isteric. Nu aveam