carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

ătut măr. Avea gura umflata şi ochiul stîng îi era umflat şi roşu - era evident că fusese lovit şi ochiul i se
invineţea deja. înainte să apuc sâ-l întreb ce i se întîmplase, a început să tune că Patricia, soţia lui, se dusese la
reuniunea unor agenţi imobiliari în week-end, fiind ceva legat de serviciul ei, şi că i se întîmplase ceva
îngrozitor. După cum arăta Pete, m-am gîndit că Patricia fusese rănită sau chiar murise într-un accident.
- Se simte bine? l-am întrebat eu sincer îngrijorat.
- Bineînţeles că se simte bine, a urlat el la mine. E o tîrfâ şi o curvă şi nimic nu li se întîmplă tîrfelor-curve decît
că se culcă cu alţii şi le mai şi place!
Pete era în culmea furiei. Tremura aproape convulsiv. Pirul lui stufos şi ondulat îi stătea zburlit în toate părţile.
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
109
De obicei, şi-l pieptăna atent, aşezîndu-şi buclele naturale cu multă grijă. Acum arata la fel de sălbatic ca un
diavol tasmanian.
- Totul a fost bine pînă azi, a continuat prietenul meu. Dar azi-dimineaţâ, după ce am ieşit din duş, m-a lovit
peste fundul gol cu prosopul şi asta m-a făcut să-mi dau seama imediat că se culcase cu altcineva.
Eram năucit de raţionamentul său. I-am mai pus nişte întrebări. L-am întrebat cum de lovitul cu prosopul putea
să facă pe cineva să se gîndească la aşa ceva.
- Nu i-ar face sâ-şi dea seama de acest lucru pe dobitoci, mai spuse el plin de venin. Dar eu o cunosc pe Patricia
şi joi, înainte să plece la reuniunea aia, nu putea să lovească cu prosopul! De fapt, ea nu a fost niciodată în stare
de gestul ăsta de cînd ne-am căsătorit. Probabil că a învăţat-o altcineva cînd erau ei dezbrăcaţi. Aşa că am luat-o
de gît şi am strîns-o pînâ mi-a spus adevărul. Ei bine, da, se culca cu şeful ei.
Pete a mai spus că s-a dus la biroul Patriciei să se lămurească cu şeful ei, dar acesta era bine protejat de gărzi de
corp. L-au aruncat în parcare. Pete a vrut să spargă geamurile, să arunce cu pietre în ele, dar gărzile de corp i-au
spus câ, dacă face asta, o s-o sfîrşească în închisoare sau, şi mai râu, o să primească un glonţ în cap.
- Ei te-au bătut, Pete? l-am întrebat eu.
- Nu, mi-a spus el amărît. Am plecat de acolo şi am intrat ntr-un magazin de maşini la mîna a doua. I-am tras una
primului vînzâtor care a venit la mine. Omul a fost şocat, dar nu s-a înfuriat. Mi-a spus: „Calmaţi-vâ, domnule,
calmaţi-vâ! Putem negocia." Cînd i-am mai tras un pumn, s-a enervat. Era un tip solid şi mi-a tras două în gură şi
în ochi de-am leşinat. Cînd mi-am revenit, a continuat Pete, eram întins pe o canapea în biroul lor. Am auzit o
Salvare apropiindu-se.
110
CARLOS CASTANEDA
Mi-am dat seama că Salvarea venea pentru mine aşa că m-am ridicat şi am şters-o. Apoi am venit la tine.
A început să plîngă necontrolat. I s-a făcut rău. Era o epavă. Am sunat-o pe soţia lui şi ea a venit în mai puţin de
zece minute. Ea a îngenuncheat în faţa lui şi a jurat că nu-l iubea decît pe el, că nu era decît o imbecilitate ce
făcuse ea şi că dragostea lor era o problemă de viaţă şi de moarte. Restul era un nimic. Nici nu le mai ţinea
minte. Amîndoi au plîns din toată inima şi, bineînţeles, s-au iertat unul pe altul. Patricia purta ochelari de soare
ca să ascundă umflătura de la ochiul drept unde o lovise Pete - Pete era stîngaci. Amîndoi uitaseră complet de
prezenţa mea şi, cînd au plecat, nu şi-au dat seama că fusesem şi eu acolo. Pur şi simplu, au plecat îmbrăţişaţi,
lâsînd uşa deschisă.
Viaţa mea părea să continue ca întotdeauna. Prietenii mei se purtau cu mine ca şi pînă atunci. De obicei,
mergeam la petreceri, la film, sau „stăteam pur şi simplu la taifas", sau căutam restaurante în care se servea „tot
ce poţi mînca" la preţul unei porţii. Totuşi, în ciuda acestei pseudonormalitâţi, ceva nou şi ciudat părea să fi
pătruns în viaţa mea. Ca persoană care trăia această ciudăţenie, brusc mi-am dat seama că devenisem extrem de
îngust la minte. începusem să îmi judec prietenii la fel cum îi judecasem pe psihiatru şi pe profesorul de
antropologie. Dar cine eram eu, de fapt, ca să îi judec pe alţii?
M-am simţit îngrozitor de vinovat. Faptul că îmi judecam prietenii mi-a indus o stare pe care nu o mai trăisem
niciodată. Dar ce mi se părea şi mai grav era nu numai că îi ' judecam, ci şi faptul că acum le găseam
problemele şi necazurile surprinzător de banale. Eu eram acelaşi, iar ei erau I tot prietenii mei. Le auzisem
nemulţumirile de sute de ori şi niciodată nu simţisem nimic altceva decît o profundă |
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
111
identificare cu tot ce ascultam. Groaza pe care o simţeam descoperindu-mi această nouă stare de spirit era
ameţitoare.
Aforismul care spune că „Un necaz nu vine niciodată singur" nu ar fi putut să fie mai adevărat pentru mine în
acele momente ale vieţii mele. Vechiul meu stil de viaţă a fost complet distrus atunci cînd prietenul meu Rodrigo
Cummings m-a rugat sâ-l duc la aeroportul Burbank: de acolo avea să zboare la New York. Din partea lui era o
manevra dramatică şi disperată pentru că i se părea un blestem că era prins în Los Angeles. Pentru toţi prietenii
era un motiv de glumă straşnică faptul că încercase de cîteva ori să ajungă cu maşina lui la New York şi, de
fiecare dată, maşina i se stricase. Odată a ajuns pînă la Salt Lake City înainte ca maşina să îi cedeze. Cînd a ajuns
acolo, şi-a dat seama că are nevoie de un motor nou. A trebuit s-o abandoneze. De cele mai multe ori, maşina îl