carlos castaneda latura activÄ a infinitÄÅ£ii - ideaticabluescafe
carlos castaneda latura activÄ a infinitÄÅ£ii - ideaticabluescafe
carlos castaneda latura activÄ a infinitÄÅ£ii - ideaticabluescafe
Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
ătut măr. Avea gura umflata şi ochiul stîng îi era umflat şi roşu - era evident că fusese lovit şi ochiul i se<br />
invineţea deja. înainte să apuc sâ-l întreb ce i se întîmplase, a început să tune că Patricia, soţia lui, se dusese la<br />
reuniunea unor agenţi imobiliari în week-end, fiind ceva legat de serviciul ei, şi că i se întîmplase ceva<br />
îngrozitor. După cum arăta Pete, m-am gîndit că Patricia fusese rănită sau chiar murise într-un accident.<br />
- Se simte bine? l-am întrebat eu sincer îngrijorat.<br />
- Bineînţeles că se simte bine, a urlat el la mine. E o tîrfâ şi o curvă şi nimic nu li se întîmplă tîrfelor-curve decît<br />
că se culcă cu alţii şi le mai şi place!<br />
Pete era în culmea furiei. Tremura aproape convulsiv. Pirul lui stufos şi ondulat îi stătea zburlit în toate părţile.<br />
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII<br />
109<br />
De obicei, şi-l pieptăna atent, aşezîndu-şi buclele naturale cu multă grijă. Acum arata la fel de sălbatic ca un<br />
diavol tasmanian.<br />
- Totul a fost bine pînă azi, a continuat prietenul meu. Dar azi-dimineaţâ, după ce am ieşit din duş, m-a lovit<br />
peste fundul gol cu prosopul şi asta m-a făcut să-mi dau seama imediat că se culcase cu altcineva.<br />
Eram năucit de raţionamentul său. I-am mai pus nişte întrebări. L-am întrebat cum de lovitul cu prosopul putea<br />
să facă pe cineva să se gîndească la aşa ceva.<br />
- Nu i-ar face sâ-şi dea seama de acest lucru pe dobitoci, mai spuse el plin de venin. Dar eu o cunosc pe Patricia<br />
şi joi, înainte să plece la reuniunea aia, nu putea să lovească cu prosopul! De fapt, ea nu a fost niciodată în stare<br />
de gestul ăsta de cînd ne-am căsătorit. Probabil că a învăţat-o altcineva cînd erau ei dezbrăcaţi. Aşa că am luat-o<br />
de gît şi am strîns-o pînâ mi-a spus adevărul. Ei bine, da, se culca cu şeful ei.<br />
Pete a mai spus că s-a dus la biroul Patriciei să se lămurească cu şeful ei, dar acesta era bine protejat de gărzi de<br />
corp. L-au aruncat în parcare. Pete a vrut să spargă geamurile, să arunce cu pietre în ele, dar gărzile de corp i-au<br />
spus câ, dacă face asta, o s-o sfîrşească în închisoare sau, şi mai râu, o să primească un glonţ în cap.<br />
- Ei te-au bătut, Pete? l-am întrebat eu.<br />
- Nu, mi-a spus el amărît. Am plecat de acolo şi am intrat ntr-un magazin de maşini la mîna a doua. I-am tras una<br />
primului vînzâtor care a venit la mine. Omul a fost şocat, dar nu s-a înfuriat. Mi-a spus: „Calmaţi-vâ, domnule,<br />
calmaţi-vâ! Putem negocia." Cînd i-am mai tras un pumn, s-a enervat. Era un tip solid şi mi-a tras două în gură şi<br />
în ochi de-am leşinat. Cînd mi-am revenit, a continuat Pete, eram întins pe o canapea în biroul lor. Am auzit o<br />
Salvare apropiindu-se.<br />
110<br />
CARLOS CASTANEDA<br />
Mi-am dat seama că Salvarea venea pentru mine aşa că m-am ridicat şi am şters-o. Apoi am venit la tine.<br />
A început să plîngă necontrolat. I s-a făcut rău. Era o epavă. Am sunat-o pe soţia lui şi ea a venit în mai puţin de<br />
zece minute. Ea a îngenuncheat în faţa lui şi a jurat că nu-l iubea decît pe el, că nu era decît o imbecilitate ce<br />
făcuse ea şi că dragostea lor era o problemă de viaţă şi de moarte. Restul era un nimic. Nici nu le mai ţinea<br />
minte. Amîndoi au plîns din toată inima şi, bineînţeles, s-au iertat unul pe altul. Patricia purta ochelari de soare<br />
ca să ascundă umflătura de la ochiul drept unde o lovise Pete - Pete era stîngaci. Amîndoi uitaseră complet de<br />
prezenţa mea şi, cînd au plecat, nu şi-au dat seama că fusesem şi eu acolo. Pur şi simplu, au plecat îmbrăţişaţi,<br />
lâsînd uşa deschisă.<br />
Viaţa mea părea să continue ca întotdeauna. Prietenii mei se purtau cu mine ca şi pînă atunci. De obicei,<br />
mergeam la petreceri, la film, sau „stăteam pur şi simplu la taifas", sau căutam restaurante în care se servea „tot<br />
ce poţi mînca" la preţul unei porţii. Totuşi, în ciuda acestei pseudonormalitâţi, ceva nou şi ciudat părea să fi<br />
pătruns în viaţa mea. Ca persoană care trăia această ciudăţenie, brusc mi-am dat seama că devenisem extrem de<br />
îngust la minte. începusem să îmi judec prietenii la fel cum îi judecasem pe psihiatru şi pe profesorul de<br />
antropologie. Dar cine eram eu, de fapt, ca să îi judec pe alţii?<br />
M-am simţit îngrozitor de vinovat. Faptul că îmi judecam prietenii mi-a indus o stare pe care nu o mai trăisem<br />
niciodată. Dar ce mi se părea şi mai grav era nu numai că îi ' judecam, ci şi faptul că acum le găseam<br />
problemele şi necazurile surprinzător de banale. Eu eram acelaşi, iar ei erau I tot prietenii mei. Le auzisem<br />
nemulţumirile de sute de ori şi niciodată nu simţisem nimic altceva decît o profundă |<br />
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII<br />
111<br />
identificare cu tot ce ascultam. Groaza pe care o simţeam descoperindu-mi această nouă stare de spirit era<br />
ameţitoare.<br />
Aforismul care spune că „Un necaz nu vine niciodată singur" nu ar fi putut să fie mai adevărat pentru mine în<br />
acele momente ale vieţii mele. Vechiul meu stil de viaţă a fost complet distrus atunci cînd prietenul meu Rodrigo<br />
Cummings m-a rugat sâ-l duc la aeroportul Burbank: de acolo avea să zboare la New York. Din partea lui era o<br />
manevra dramatică şi disperată pentru că i se părea un blestem că era prins în Los Angeles. Pentru toţi prietenii<br />
era un motiv de glumă straşnică faptul că încercase de cîteva ori să ajungă cu maşina lui la New York şi, de<br />
fiecare dată, maşina i se stricase. Odată a ajuns pînă la Salt Lake City înainte ca maşina să îi cedeze. Cînd a ajuns<br />
acolo, şi-a dat seama că are nevoie de un motor nou. A trebuit s-o abandoneze. De cele mai multe ori, maşina îl