carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

lor continuă. în ceea ce mă priveşte, această teorie este cea mai rezonabilă.
228
CARLOS CASTANEDA
Pentru mine, continuitatea şi ordinea expozeului lui don Juan fuseseră de-a dreptul superbe. Nu avusesem nici o
ocazie să contribui în vreun fel la acesta. M-a lăsat cu o senzaţie de mister şi de aşteptări nerostite pe care le
doream împlinite.
La următoarea mea vizită la don Juan, am început conversaţia cu o întrebare care mă preocupa în cel mai înalt
grad:
- Don Juan, este posibil ca stafiile şi alte apariţii să existe cu adevărat?
- Ceea ce tu numeşti o stafie sau o apariţie, mi-a zis, atunci cînd este studiată de un vrăjitor, se reduce la un
singur element - este posibil ca oricare dintre aceste apariţii să fie, de fapt, un conglomerat de cîmpuri de energie
care au capacitate de conştientizare şi pe care noi le transformăm în lucruri care ne sînt cunoscute. Dacă lucrurile
stau în felul acesta, atunci aceste apariţii au energie proprie. Vrăjitorii le numesc configuraţii generatoare de
energie. Se poate, de asemenea, ca acestea să nu emane nici un fel de energie, iar în cazul acesta ele nu sînt decît
creaţii fantasmagorice, de obicei ale unei persoane exterm de puternice - puternice din punctul de vedere al
conştientizării. Există o poveste care m-a intrigat puternic, mai spuse don Juan. Este povestea pe care mi-ai spuso
tu odată despre mătuşa ta. îţi mai aduci aminte?
îi spusesem lui don Juan că la paisprezece ani m-am dus să locuiesc cu sora tatălui meu. Avea o casă uriaşă, cu
trei curţi, între care se aflau camerele - dormitoare, sufragerii şi aşa mai departe. Prima curte era pietruită şi avea
un aspect exterm de auster. Mi-au explicat că locuinţa era o casă colonială, iar în această primă curte trăgeau
trăsurile cu cai. Cea de a doua curte era, de fapt, o livadă de pomi fructiferi,
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
229
în care se întretăiau alei de cărămizi maure. A treia curte era boltită, iar de acoperiş atîrnau ghivece cu flori şi
colivii cu păsări, iar în centru avea o fîntînă arteziană colonială, precum şi un ţarc în care mătuşa mea îşi ţinea
ceva ce reprezenta cea mai mare bucurie a vieţii ei: cocoşii de luptă.
Mătuşa mi-a pus la dispoziţie un întreg apartament, chiar în faţa livezii. Mă gîndeam că aveam să mă distrez cum
nu o mai făcusem niciodată. Puteam să mănînc cîte fructe voiam. Nimeni altcineva din casă nu se atingea
vreodată de vreun fruct din acei copaci, din motive pe care nu mi le-au spus niciodată, în casă domnea mătuşa
mea, o doamnă înaltă şi plină, cu faţa rotundă, foarte veselă şi o povestitoare extraordinară, cu o grămadă de
excentricităţi pe care le disimula în spatele unei faţade de catolicism practicant. Pe lîngă ea, mai era şi un
majordom, un bărbat înalt şi impozant, în jur de patruzeci de ani, care fusese sergent-major, dar care renunţase la
viaţa militară pentru a ocupa poziţia mai bine plătită de majordom, gardă de corp şi om bun la toate în casa
mătuşii mele. Soţia sa, o femeie tînără, foarte frumoasă, era doamnă de companie, bucătăreasă şi confidenta
mătuşii mele. Cei doi aveau şi o fetiţă, plinuţă, care semăna perfect cu mătuşa. Asemănarea era atît de mare, încît
mătuşa o înfiase legal.
Cei patru erau cele mai liniştite persoane pe care le-am întîlnit în viaţa mea. Aveau o viaţă molcomă, piperată
numai de excentricităţile mâtuşii mele, care, sub imperiul momentului, se putea hotărî oricînd să plece în
călătorie sau sâ-şi cumpere noi cocoşi de luptă, să-i antreneze şi să organizeze concursuri în care erau implicate
sume uriaşe de bani. îşi îngrijea cocoşii cu o dragoste aproape maternă, cîteodată preocupîndu-se de ei toată ziua.
Purta mănuşi groase şi jambiere din piele extrem de tare pentru ca păsările să nu o înţepe cu pintenii.
230
CARLOS CASTANEDA
Am petrecut două luni incredibile acolo. Dupâ-amiaza, mâtuşă-mea îmi dădea lecţii de muzică şi îmi depăna poveşti
interminabile despre strămoşii familiei. Situaţia îmi convenea de minune, deoarece ieşeam des cu prietenii
şi nu trebuia să dau nimănui socoteală de ora la care mă întorceam. Cîteodată stăteam cu orele întins pe pat, fără
să adorm. Lăsam fereastra deschisă, pentru ca mirosul florilor de portocal să-mi umple camera. Cînd eram treaz,
puteam să aud cînd cineva trece prin coridorul lung care flanca toată latura de nord a proprietăţii, unind toate
grădinile casei. Era slab luminat, cu doar patru becuri de putere foarte mică, pornite în fiecare seară la ora şase şi
stinse dimineaţa, tot la şase.
Am întrebat-o pe mătuşa dacă trecea cineva noaptea pe acolo şi dacă se oprea la fereastra mea, deoarece acel
cineva se oprea întotdeauna în dreptul ferestrei mele, se întorcea în loc şi o lua înapoi spre intrarea principală.
- Nu te îngrijora pentru nimicuri dragule, mi-a zis mătuşa zîmbind. Probabil că nu este decît majordomul care
patrulează. Mare brînzâ! Te-ai speriat?
- Nu m-am speriat. Eram doar curios, fiindcă majordomul trece prin dreptul camerei mele în fiecare noapte.
Cîteodată mă trezeşte zgomotul paşilor.
Mătuşa a trecut repede peste întrebarea mea şi mi-a zis că majordomul fusese în armată şi că obişnuia să
patruleze, ca o santinelă. Explicaţia ei m-a mulţumit.
într-o bună zi, i-am spus majordomului că paşii săi erau prea apăsaţi şi l-am rugat să patruleze cu ceva mai multă
grijă prin faţa ferestrei, ca să mă lase să dorm.