carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

apoi un bîzîit extraordinar de ciudat, un amestec de bătăi de aripi şi de zgomotul emis de un radio nefixat pe post.
Nu voi uita niciodată zgomotul căzăturii care a urmat. Ne-a zgîlţîit pe amîndoi - pe don Juan şi pe mine. O uriaşă
umbră întunecată de noroi aterizase la picioarele noastre.
- Nu te înspăimînta, mi-a zis don Juan cu tărie. Păstrează-ţi tăcerea interioara şi va pleca.
Tremuram din cap pînă în picioare. Ştiam cu siguranţă că dacă nu mi-aş fi păstrat tăcerea interioară umbra de
noroi m-ar fi acoperit ca o pătură şi m-ar fi sufocat. Fără să împrăştii întunericul din jurul meu, am ţipat cît am
putut de tare. Nu mai fusesem niciodată atît de frustrat, de furios. Umbra de noroi a mai făcut un salt, de data
aceasta către fundul văii. Am continuat să ţip, dînd din picioare. Doream să scap de orice sau oricine ar fi vrut să
mă mănînce. Starea mea de nervozitate era atît de intensă, încît am pierdut noţiunea timpului. Poate că am şi
leşinat.
Cînd mi-am revenit, eram aşezat în patul meu din casa lui don Juan. Pe frunte îmi aşezase un prosop înmuiat în
apă rece
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
273
ca gheaţa. Ardeam de febră. Una dintre discipolele lui don Juan îmi fricţiona spatele, pieptul şi fruntea cu alcool,
dar acest lucru nu m-a făcut să-mi revin. Căldura pe care o simţeam venea din interior, izvora din mînia şi
neputinţa mea. Don Juan ridea ca şi cum ceea ce păţisem era cel mai amuzant lucru din lume. Mă bombarda la
nesfîrşit cu hohotele lui colosale de rîs.
- Nu credeam că vederea unui zburător te va afecta atît de tare, mi-a zis.
M-a luat de mînă şi m-a dus în spatele casei, unde m-a cufundat într-un jgheab uriaş, plin cu apă. Eram complet
îmbrăcat, aveam pînâ şi pantofii în picioare şi ceasul la mînă.
- Ceasul meu! am strigat. Don Juan se prăpădea de rîs.
- Nu ar trebui să porţi ceas cînd vii să mă vezi, mi-a zis. Acum ceasul tău s-a dus pe apa sîmbetei!
Mi-am scos ceasul şi l-am aşezat pe marginea jgheabului. Mi-am amintit că era rezistent la apă şi că, de fapt, nu
păţise nimic.
Baia mă ajutase enorm. Cînd don Juan m-a tras din apa îngheţată, îmi recăpătasem oarecum controlul.
- Imaginea este absolut absurdă, repetam eu întruna, incapabil să spun altceva.
Animalul de pradă pe care mi-l descrisese don Juan nu era deloc binevoitor. Era enorm, extraordinar de greu,
indiferent. I-am simţit dispreţul pe care îl avea faţă de noi. Fără îndoială, ne strivise de ere întregi, fâcîndu-ne,
după cum spunea don Juan, slabi, vulnerabili şi docili. M-am dezbrăcat de hainele ude şi m-am acoperit cu un
poncho, m-am aşezat în pat şi am plîns pînă nu am mai putut. Nu plîngeam pentru mine. Eu aveam mînia, aveam
intenţia de neînvins să nu-i las să mă mănînce. Plîngeam pentru
274
CARLOS CASTANEDA
semenii mei şi, mai ales, pentru tata. Pînâ atunci nu mi-am dat seama cît de tare îl iubisem.
- Nu a avut nici cea mai mică şansă, repetam întruna, ca şi cum nu erau cuvintele mele. Bietul meu tată, cea mai
sensibilă fiinţă pe care am cunoscut-o, atît de blînd, de bun, de neajutorat.
ÎNCEPUTUL CĂLĂTORIEI FINALE
SALTUL ÎN ABIS
La platou se putea ajunge pe o singură cărare. Ajuns sus, mi-am dat seama că nu era atît de întins cît părea atunci
cînd te uitai de departe. Vegetaţia de pe platou nu era diferită de cea din jur: tufişuri de un verde pal semănînd
vag a copaci.
La început, nu am observat ripa. Numai cînd don Juan m-a dus la marginea povîrnişului mi-am dat seama că
platoul se termina cu o genune: practic nu era un platou propriu-zis, ci vîrful aplatizat al unui munte de mari
dimensiuni. în partea de est şi de sud, muntele era erodat, dar la nord şi la vest părea tăiat cu un cuţit uriaş. De la
margine, puteam vedea fundul prăpastiei, aflat la vreo două sute de metri mai jos. Era acoperit de aceleaşi
tufişuri lemnoase care creşteau pretutindeni.
Lanţurile de munţi de la nord şi de la sud dădeau impresia clară că făcuseră parte dintr-un canion uriaş, vechi de
milioane de ani, săpat de un riu demult secat. Marginile canionului fuseseră erodate. în anumite locuri ajunseseră
la acelaşi nivel cu restul reliefului. Singura porţiune intactă încă era cea pe care ne aflam noi.
- E stîncâ masivă, mi-a zis don Juan ca şi cum îmi citise gîndurile. A dat din cap spre rundul prăpastiei: Dacă s-ar
întîmpla să cazi acolo, te-ai face praf şi pulbere.
278
CARLOS CASTANEDA
Au fost primele cuvinte pe care le-am schimbat în acea zi cu don Juan pe vîrful muntelui. înainte de a ajunge
acolo îmi spusese câ timpul său pe pămînt se încheiase. Urma să plece în călătoria finală. Cuvintele sale mă
tulburau peste fire. Am pierdut contactul cu lumea şi am intrat într-o stare de fericită fragmentare, similară cu
cea a oamenilor care au o cădere nervoasă. Cu toate acestea, în mine s-a păstrat un nucleu de coeziune: eul
copilăriei mele. Restul era neclar, incert. Fusesem fragmentat atîta timp, încît singura cale de a mă ridica
deasupra disperării era să mă fragmentez din nou.