carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

dramatic. Era ceva dur în privirea ei, cum nu mai văzusem niciodată pînă atunci. îi tremurau buzele cînd începu
să vorbească:
- S-a întîmplat ceva grav, Antoine, spuse ea. Antoine o întrerupse. O imploră sâ-l lase sâ-i explice. Ea îl
întrerupse brusc:
- Nu, Antoine, nu, spuse hotârît. Nu are nici o legătură cu tine. Este vorba despre mine. în perioada asta atît de
dificilă pentru tine, s-a întîmplat totuşi ceva grav. Antoine, dragul meu fiu, nu mai am timp. Vreau să înţelegi că
este inevitabil, continuă. Eu trebuie să plec, dar tu trebuie să râmîi. Tu reprezinţi tot ce am reuşit eu să fac în
această viaţă. Bun sau rău, tu eşti tot ce sînt eu. Dă o şansă vieţii. în final, o să fim din nou împreună. între timp,
fă ceva, orice, nu contează, atît timp cît faci.
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
299
L-am văzut pe Antoine tremurînd de nelinişte. L-am văzut cum îşi contractă tot corpul, toţi muşchii, toată fiinţa.
Era ca şi cum trecuse de la poblema lui, aidoma unui fluviu, într-un ocean.
- Promite-mi că nu o să mori înainte de a muri eu, strigă bunica.
Antoine dădu din cap.
A doua zi, la sfatul vrâjitorului-consilier, bunica îşi vîndu toate bunurile, care erau destul de numeroase, şi îi
dădu toţi banii lui Antoine. Iar a doua zi de dimineaţă, am fost martorul celei mai ciudate scene din viaţa mea de
băiat de zece ani: momentul în care Antoine îşi luă adio de la mama lui. Era ceva la fel de ireal ca şi un film;
ireal în sensul că părea regizat, compus dintr-o serie de adăugiri pe care le face un scriitor şi pe care un regizor le
duce la îndeplinire.
Decorul era casa bunicilor mei. Antoine era personajul principal, mama lui, eroina. Antoine urma să călătorească
în acea zi. Mergea în port. Trebuia să prindă un vas italian şi să plece spre Europa traversînd Atlanticul într-o
croazieră de lux. Era elegant ca întotdeauna. Un şofer de taxi îl aştepta afară, claxonînd nervos.
Fusesem martorul ultimei nopţi febrile a lui Antoine, cînd încercase să-i scrie mamei sale o poezie.
- E o porcărie. Tot ce scriu e o porcărie. Sînt un nimeni. L-am asigurat, deşi eram un nimeni, spunîndu-i că tot
ceea ce scria era nemaipomenit. La un moment dat, m-am lăsat dus de val şi am depăşit puţin limita:
- Ascultâ-mă pe mine, Antoine, am ţipat. Eu sînt un nimic mai mare ca tine! Tu ai o mamă. Eu n-am nimic. Tot
ce scrii este bun.
Mi-a cerut foarte politicos să părăsesc camera. Reuşisem să-l fac să se simtă prost, fiind nevoit să asculte sfatul
unui
300
CARLOS CASTANEDA
puşti oarecare. Mi-am regretat amarnic ieşirea. Mi-ar fi plăcut să râmînem prieteni. Antoine avea haina frumos
aşezata, petrecută peste umărul drept. Purta un costum verde englezesc de caşmir, foarte elegant. Bunica vorbi:
- Trebuie să te grăbeşti, dragule. Timpul este preţios. Trebuie să pleci. Dacă nu, oamenii ăştia or să te omoare
pentru bani.
Se referea la fiicele ei şi la soţii lor, care se făcuseră negri de minie cînd au aflat că mama lor îi dezmoştenise
fără mare zarvă şi că hidosul Antoine, duşmanul lor, urma să plece cu tot ceea ce le aparţinea de drept.
- îmi pare râu că trebuie să te supun la toate astea, dar, cum ştii şi tu, timpul se scurge independent de voinţa
noastră.
Antoine vorbi cu vocea lui gravă, melodioasă. Părea mai mult ca niciodată un actor.
- O să dureze puţin, mamă, spuse. Aş vrea să-ţi citesc ceva ce am scris pentru tine.
Era o poezie de mulţumire. Cînd termină de citit, se opri. Atmosfera era atît de încărcată de emoţie!
- Asta-i frumuseţea adevărată, Antoine, spuse bunica oftînd. A exprimat tot ceea ce voiai să-mi spui. Tot ceea ce
voiam să aud. Apoi zîmbi delicat: Plagiat, Antoine?
Zîmbetul pe care Antoine i-l întoarse drept răspuns era la fel de strălucitor:
- Bineînţeles, mamă, bineînţeles.
Se îmbrăţişară, plîngînd. Claxonul taxiului se auzea tot mai nervos. Antoine se uită la mine, în locul în care mă
ascunsesem. Dădu uşor din cap, ca şi cum mi-ar fi spus: „La revedere. Ai grijă de tine!" Apoi se întoarse şi fără
să se mai uite la mama lui, fugi spre uşă. Avea treizeci şi şapte de ani, dar arata de şaizeci, părea că duce o
imensă povară. Se opri
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
301
înainte de a ajunge la uşă, cînd auzi pentru ultima oară vocea mamei lui certîndu-l.
- Nu te întoarce să priveşti înapoi, Antoine, spuse ea. Să nu mai priveşti înapoi niciodată. Fii fericit şi fă ceva!
Asta-i şmecheria! Fă ceva!
Toată scena mi-a pricinuit o adîncă tristeţe care mai dăinuie şi azi - o melancolie inexplicabilă pe care don Juan
mi-a explicat-o ca prima mea conştientizare a faptului că, într-adevăr, timpul ni se scurge.
Ziua următoare, bunica plecă împreună cu cel care-i era sfătuitor, valet, servitor într-o călătorie spre un tărîm
mitic numit Rodonia, unde vrăjitorul ei avea să o trateze. Bunica era bolnavă în ultimul stadiu, deşi eu nu ştiam