carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

Baia era, de asemenea, o privelişte aparte. Tavanul, pereţii şi podeaua erau complet acoperite cu oglinzi de formă
regulata, iar camera era luminată cu o lumină roşiatică. Nu puteai intra în baie fără să te vezi din toate unghiurile
posibile. Toate aceste caracteristici ale casei, pe care o găseam uimitoare, mi-au plăcut.
Cu toate acestea, atunci cînd a venit vremea sâ ne culcăm, ne-am confruntat cu o problemă serioasă, deoarece nu
exista decît un singur pat, îngust şi tare ca un pat de mănăstire. Prietenul meu antropolog era foarte aproape de a
face o pneumonie, hîriind şi expectorînd flegmă de fiecare dată cînd tuşea. S-a dus direct în pat şi a adormit
instantaneu. Am căutat un loc în care sâ mă culc, dar nu am putut găsi vreunul. Casa era
192
CARLOS CASTANEDA
lipsită de confort şi, pe lîngă asta, era frig. Cei care se ocupaseră de organizare aprinseseră reflectoarele, dar
omise-seră să pornească şi căldura. Am căutat o sursă de încălzire, dar degeaba, după cum nu am găsit nici
întrerupătorul de la reflectoare sau de la vreuna din luminile din casă. Erau întrerupătoare pe pereţi, dar păreau
anulate de un întrerupător central. Cum nu am găsit nici o cale să le sting, luminile au rămas aprinse.
Singurul loc unde m-am putut culca a fost pe o rogojină subţire, iar singurul obiect pe care l-am găsit şi cu care
mă puteam acoperi a fost pielea tăbăcită a unui pudel francez uriaş. Era vorba, evident, despre un animal de casă
care fusese păstrat în acest fel. Avea ochi lucitori din marmură neagră şi gura deschisă din care îi afîrna limba.
Am aşezat capul blănii de pudel spre genunchi. Mă puteam astfel acoperi cu partea din spate, care îmi ajungea la
gît. Capul său tăbăcit stătea între genunchi, lucru destul de incomod! Dacă ar fi fost întuneric, nu mi-ar fi fost atît
de greu. Am strîns o grămăjoară de cîrpe de spălat vase şi mi-am făcut o pernă. Am folosit cît mai multe pentru a
acoperi blana pudelului francez cît de bine am putut. Nu am închis un ochi toată noaptea.
în acele momente, blestemîndu-mâ în tăcere pentru că fusesem atît de tîmpit şi nu urmasem sfatul lui don Juan,
am avut prima retrăire înnebunitor de clară din întreaga mea viaţă. Retrăisem momentul pe care don Juan îl
numise călăuza cu o claritate comparabilă, dar aveam tendinţa să trec cu vederea pe jumătate ceea ce mi se
întîmpla, atunci cînd eram cu don Juan, deoarece în prezenţa sa mi se părea că totul este posibil. De data aceasta
însă, eram singur.
Cu ani buni înainte de a-l întîlni pe don Juan, lucrasem ca vopsitor de reclame pe pereţii clădirilor. Numele
şefului meu era Luigi Palma. într-o zi, Luigi a cîştigat un contract ca să
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
193
picteze o reclamă, la o agenţie care vindea şi închiria rochii de mireasă şi fracuri; trebuia să desenăm reclama pe
peretele din spate al unei clădiri vechi. Proprietarul magazinului din clădire voia să atragă atenţia posibililor
clienţi cu o reclamă de mari dimensiuni. Luigi urma să picteze un mire şi o mireasă, iar eu trebuia să fac literele.
Ne-am dus pe terasă şi am construit o schelă.
Eram destul de neliniştit, deşi nu aveam nici un motiv clar. Mai pictasem pînâ atunci cîteva zeci de reclame.
Luigi credea că începusem să am frică de înălţime, dar că urma să-mi treacă. Cînd a venit momentul să începem
lucrul, Luigi a coborît schela vreun metru şi a sărit pe platforma de scîndurâ. S-a dus la un capăt, în timp ce eu
stăteam în celălalt, încercînd să nu îl încurc în vreun fel. El era artistul.
Luigi a început să se dea mare. Picta cu mişcări atît de agitate şi de dezordonate, încît schela se mişca încoace şi
încolo. Am ameţit. Am vrut să mă întorc pe terasă, pre-textînd că mai aveam nevoie de vopsea şi de alte
accesorii necesare unui pictor. M-am prins de capătul zidului scund care înconjura terasa şi am încercat să mă
ridic, dar vîrfurile picioarelor mi-au rămas înfipte între scîndurile platformei. Am încercat să-mi trag picioarele,
împreună cu schela, către perete. Cu cît trăgeam mai tare, cu atît mai departe împingeam schela de zid. în loc să
mă ajute să-mi scot piciorul, Luigi stătea în fund şi se ţinea de sforile care legau schela de acoperişul plat. S-a
chircit şi s-a uitat la mine cu groază. S-a aşezat în genunchi plîngînd încetişor şi spunînd Tatăl Nostru.
Mă ţineam din toate puterile de partea de sus a zidului. Certitudinea faptului că dacă preluam controlul voi fi în
stare să împiedic platforma să se depărteze şi mai mult de zid era cea care îmi dădea forţa să rezist. Nu aveam de
gînd să-mi
1S>4
CARLOS CASTANEDA
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
195
dau drumul şi să cad treisprezece etaje, spre o moarte sigură. Luigi, şef pînă la sfîrşitul sfîrşitului, mi-a strigat
printre lacrimi să mă rog. Mi-a jurat că vom cădea împreună şi mi-a zis că tot ce puteam face era să ne rugăm
pentru mîntuirea sufletelor noastre. Pentru un moment, m-am gîndit dacă era practic să mă rog. Pînâ la urmă, m-
am hotărît să strig după ajutor. Cei din clădire au auzit, probabil, strigătele şi au chemat pompierii. Mi s-a părut
că nu au trecut decît două sau trei secunde de cînd am strigat pînă cînd pompierii au urcat pe acoperiş, ne-au
ridicat pe mine şi pe Luigi şi au asigurat platforma.
în realitate, rămăsesem atîrnat pe peretele clădirii cel puţin douăzeci de minute. Cînd pompierii m-au tras, în
sfîrşit, pe acoperiş, nu mă mai puteam controla deloc. Am vomitat pe terasă, îmi era greaţă de frică şi de la
mirosul groaznic de smoală topită. Era o zi caniculară. Smoala care astupa crăpăturile dintre plăcile care