carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

toţi erau morţi, cu excepţia iubirii vieţii mele, bunicul meu. Ştiam asta cu certitudine cînd aveam zece ani.
îndrăzneala lui Sho Velez era un lucru mare pentru mine. Voiam să fiu alături de el pînă la sfîrşit.
Am plănuit să ne întîlnim cînd se crapă de ziuă, ceea ce am şi făcut, şi am cărat pluta destul de uşoară a tatălui
său trei
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
293
sau patru mile în afara oraşului, la poalele unor munţi joşi, la intrarea în peştera de unde începea rîul subteran.
Ne-am tîrît pe plută şi ne-am aruncat în curent. Pluta avea faruri, pe care le-am aprins imediat. Era un întuneric
de-ţi bâgai degetele în ochi şi umezeală şi căldură. Apa era îndeajuns de adîncâ pentru plută şi suficient de
rapidă, aşa că nu eram nevoiţi să dăm la rame.
Luminile făceau nişte umbre groteşti. Sho Velez îmi şopti în ureche că poate era mai bine să nu mă uit deloc
pentru că era ceva de-a dreptul înspâimîntâtor. Avea dreptate; era o privelişte apăsătoare, care îmi făcea râu.
Lumina i-a stîrnit pe liliecii care au început să zboare în jurul nostru, dînd fără rost din aripi. Intrînd mai adînc în
peşteră, au dispărut pînâ şi liliecii, iar aerul devenise stătut, greu de respirat. După un timp care mie mi s-a părut
foarte lung, am ajuns la un bazin cu apă foarte adîncâ. Curentul devenise imperceptibil. Se părea că izvorul
principal fusese îndiguit.
- Sîntem blocaţi, mi-a şoptit Sho Velez la ureche. Nu avem cum sâ trecem cu pluta şi nu avem nici cum sâ ne
întoarcem.
Curentul era prea mare ca noi sâ încercăm sâ ne întoarcem pe unde veniserăm. Am hotărît că trebuie sâ găsim o
cale de ieşire. Am văzut câ dacă ne ridicam în picioare pe plută atingeam tavanul şi digul se ridica pînâ aproape
de plafon. La intrare, peştera era înaltă ca o catedrală, avea aproape douăzeci de metri înălţime. Concluzia mea a
fost câ pluteam pe un bazin adînc de douăzeci de metri.
Am legat pluta de o stîncâ şi am început sâ ne scufundăm, încercînd sâ vedem dacă nu exista vreun curent de
apă. Apa era caldă la suprafaţă, dar se răcea brusc după cîţiva metri. Am simţit diferenţa de temperatură şi m-am
speriat groaznic, o frică animalică pe care nu o mai
294
CARLOS CASTANEDA
simţisem pînâ atunci. Am ieşit la suprafaţă. Sho Velez avusese probabil acelaşi sentiment. Ne-am lovit unul de
altul la suprafaţa apei.
- Cred că sîntem pe punctul de a muri, a zis el serios. Nu împărtăşeam nici seriozitatea sa, nici dorinţa de a
muri. Am început să caut febril o cale de scăpare. Apele din inundaţii căraserâ probabil bolovani care formaseră
un baraj. Am găsit o spărtură îndeajuns de mare ca un băiat de zece ani să se strecoare pe acolo. L-am tras pe
Sho Velez în jos şi i-am arătat spărtura. Era imposibil să luăm şi pluta cu noi. Ne-am luat hainele de pe ea şi leam
înnodat într-o legătură foarte strînsă, ne-am scufundat pînâ cînd am găsit din nou spărtura şi ne-am strecurat
prin ea.
Am ajuns pe un fel de tobogan cu apă, ca acelea din parcurile de distracţie. Bolovanii acoperiţi de licheni şi
muşchi ne-au permis să alunecăm pe distanţe foarte lungi fără să ne rănim cumva. Am ajuns într-o sală uriaşă, ca
o catedrală, unde apa curgea în continuare, adîncă pînă la talie. La capătul peşterii am văzut cerul şi am ieşit la
suprafaţă. Fără să rostim o vorbă, ne-am întins hainele ca să se usuce la soare, iar apoi ne-am îndreptat spre oraş.
Sho Velez era de neconsolat pentru că pierduse pluta tatălui său.
- Tata ar fi murit acolo, a zis în cele din urmă. Nu ar fi reuşit niciodată să treacă prin spărtură. E prea mare. Tata
e gras, mi-a zis. Cu toate astea, ar fi fost îndeajuns de puternic să o ia înapoi spre intrare.
Eu unul mă îndoiam. îmi aduceam aminte că, pe alocuri, din cauza pantei, curentul era extraordinar de rapid. Am
acceptat totuşi că un om disperat ar fi putut să iasă de acolo folosindu-se de frînghii, dar cu foarte mult efort.
Problema dacă tatăl lui Sho Velez ar fi murit acolo sau nu, nu a fost tranşată, dar nu avea nici o importanţă.
Important a
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
295
fost că atunci, pentru prima dată în viaţă, m-am simţit invidios. Sho Velez a fost singura fiinţă umană pe care am
invidiat-o vreodată. Avea pe cineva pentru care putea să moară şi îmi dovedise că ar face-o; eu nu aveam pentru
cine să mor, şi nu dovedisem nimic.
în mod simbolic, i-am atribuit lui tot meritul. Triumful lui era total. Jos pălăria! Ăsta era oraşul lui, oamenii lui,
iar el era cel mai bun dintre toţi după părerea mea. înainte de a ne despărţi în acea zi, am spus o banalitate care s-
a dovedit a fi un mare adevăr.
- Fii bun cu ei, Sho, eşti cel mai tare.
De atunci n-am mai vorbit niciodată cu el. Am rupt prietenia intenţionat. Am simţit că era singurul lucru pe carel
puteam face ca să arăt cît am fost de marcat de relaţia cu el.
Don Juan era de părere că îi datoram lui Sho Velez foarte mult, că era singurul de la care învăţasem că trebuie să
existe în viaţa noastră ceva pentru care să murim la nevoie, înainte de a ne gîndi că avem pentru ce trăi.
- Dacă nu ai pentru ce muri, îmi spuse Don Juan, cum poţi să pretinzi că ai pentru ce trăi? Cele două merg mînâ