carlos castaneda latura activă a infinităţii - ideaticabluescafe

se lasă dus de vînt. El se duce oriunde îl poartă curentul. Puterea unui războinic-câlător este aceea de a fi tot
timpul în alertă, de a obţine maximum de efect dintr-un impuls minim. Şi, mai presus de toate, puterea lui este de
a nu se implica niciodată. Evenimentele au o forţă, o gravitate proprie, iar călătorii trebuie să rămînă simpli
călători. Totul în jurul lor se adresează numai lor. în acest fel, călătorii construiesc sensul fiecărei situaţii, fără să
întrebe cum s-a ajuns acolo.
- Astăzi ţi-ai amintit un eveniment care însumează întreaga ta viaţă, a continuat el. Eşti întotdeauna confruntat cu
o situaţie care este identică cu cea pe care nu ai rezolvat-o niciodată. Nu a trebuit să decizi dacă vei accepta sau
nu afacerea murdară a lui Falelo Quiroga. Infinitatea ne pune întotdeauna în groaznica poziţie de a alege, a
continuat el.
188
CARLOS CASTANEDA
Ne dorim infinitatea dar, în acelaşi timp, dorim să fugim de ea. Vrei să-mi spui să mă duc să mă arunc într-un
lac, dar, în acelaşi timp, te simţi obligat să rămîi. Ar fi fost infinit mai uşor dacă te-ai fi simţit, pur şi simplu,
obligat să rămîi.
ANSAMBLUL DE ENERGIE DE LA ORIZONT
Precizia călăuzei a dat un avînt proaspăt recapitulării mele. O nouă stare de spirit a înlocuit-o pe cea veche. Din
acel moment am început să-mi amintesc întîmplările din viaţa mea cu o claritate înnebunitoare. Mă simţeam ca şi
cum în interiorul meu fusese construită o barieră care mă obliga să mă cramponez de amintiri meschine şi
neclare şi pe care călăuza o sfârimase din temelii. Rolul memoriei reprezentase pentru mine, pînă atunci, o
modalitate vagă de a face referiri la lucruri care avuseseră loc, dar pe care doream să le uit de cele mai multe ori.
Practic, nu aveam nici cea mai mică dorinţă să-mi reamintesc ceva din viaţă. De aceea, o spun în mod cinstit, nu
găsisem nici un rost acestui exerciţiu inutil al recapitulării, pe care don Juan mi-l impusese literalmente. Pentru
mine, acesta nu reprezenta decît o sarcină penibilă care mă obosea instantaneu şi nu reuşea decît să scoată în
evidenţă incapacitatea mea de a mă concentra.
Cu toate acestea, conştiincios, am făcut liste întregi de persoane şi am încercat haotic să-mi aduc aminte cît de cît
modul în care interacţionasem cu acestea. Lipsa de precizie nu m-a descumpănit în nici un fel. îndeplineam ceea
ce consideram a fi de datoria mea, indiferent de ceea ce simţeam
190
CARLOS CASTANEDA
eu de fapt. Prin exerciţiu, clariatea amintirilor mele s-a îmbunătăţit, consideram eu, remarcabil. Eram în stare să
mâ aplec, pentru a spune aşa, asupra anumitor evenimente, cu destulă acurateţe, fapt care mă bucura şi mâ
înspaimînta în acelaşi timp. Cu toatea astea, după ce don Juan mi-a împărtăşit ideea de călăuză, puterea
amintirilor mele s-a transformat în ceva pentru care nu am nici un nume.
Respectarea strictă a listei de persoane a transformat recapitularea într-un proces extrem de formal şi de exigent,
exact aşa cum dorea şi don Juan. Totuşi, simţeam din cînd în cînd cum ceva se elibera în interiorul meu, ceva
care mă făcea să mâ concentrez asupra unor mtîmplări fără nici o legătură cu lista mea, întîmplâri a căror
claritate era atît de înnebunitoare, încît mâ simţeam prins şi scufundat în interiorul lor, cu o intensitate mai mare,
poate, decît cea din momentul în care trăisem efectiv evenimentele respective. De fiecare dată cînd recapitulam
în acest fel, căpătăm un grad de detaşare care îmi permitea să observ lucruri care îmi scăpaseră în momentul în
care le trăisem pe viu.
Prima dată cînd amintirea unei întîmplâri m-a zguduit din temelii a fost imediat după ce ţinusem o conferinţă la
un colegiu din Oregon. Studenţii care se ocupaseră de organizarea conferinţei ne-au dus, pe mine şi pe încă un
prieten al meu, de la secţia de antropologie, la o casă unde urma să ne petrecem noaptea. Eu aveam de gînd să
mâ duc la un motel, dar au insistat, pentru ca noi să ne simţim mai bine, sâ ne ducă la această casă. Ne-au spus că
era o casă la ţară, fără nici cel mai mic zgomot, cel mai liniştit loc din lume, fără telefoane, practic fără nici o
legătură cu lumea exterioară. Eu, ca un prost ce sînt, am fost de acord sâ merg cu ei. Don Juan nu numai că mâ
prevenise că trebuie sâ fiu întotdeauna ca o pasăre solitară, dar îmi şi ceruse răspicat
LATURA ACTIVĂ A INFINITĂŢII
191
să respect acest lucru. De cele mai multe ori, reuşeam să mă conformez, dar existau momente cînd creatura
gregară din mine prelua controlul.
Membrii comitetului de organizare ne-au dus la acea casă, care era destul de departe de Portland. Era a unui
profesor plecat în concediu. Foarte repede, au aprins toate luminile din casă şi din curte; casa era pe un deal,
înconjurată de reflectoare. Cînd acestea erau aprinse, clădirea se vedea probabil de la opt kilometri distanţă.
Apoi, membrii comitetului de organizare au plecat cît de repede au putut, lucru care m-a mirat, deoarece mâ
aşteptam să mai stea, să vorbim. Casa era din lemn, în forma literei A, mică, dar foarte bine construită. Avea o
sufragerie enorma, cu un mezanin deasupra, unde se afla dormitorul. Chiar deasupra, în vîrful cadrului în formă
de A, atîrna un crucifix în mărime naturală, prins de o ciudată balama rotativă înfiptă în capul figurii.
Reflectoarele de pe zid erau orientate asupra crucifixului. Era o privelişte impresionantă, mai ales cînd se rotea,
scîrţîind, pentru că balamaua trebuia unsă.