Nicolae Corlăteanu – 90 25Nicolae MĂTCAŞ,absolvent al Facultăţiide Istorie şi Litere,Universitatea de Statdin Chişinău, promoţia 1962Eppur, si muove!Venerabilul om de ştiinţă,educatorul a sute şi mii de intelectualibasarabeni (şi nu numai) dinperioada postbelică, academicianulNicolae Corlăteanu, contemporanulnostru, poate fi numit, pe drept cuvânt,„al veacului copil”.Mi-a devenit profesor de pela 6-7 ani şi îl consider şi acumprofesorul meu. Primele litere alealfabetului rusesc, cu care ne „fericiseră”,peste noapte, „eliberatorii”sovietici, le-am învăţat dintr-o cărţuliede-a mamei, care se pomenisedintr-odată analfabetă şi care umblala cursurile serale de „lichidare a analfabetismului”.Cărţulia se numeaAbecedar pentru vârstnici, iarautorii ei erau Nicolae Corlăteanuşi Eugeniu Russev.Peste 10 ani, la anul I de universitate,la cursul de Lexicologie,l-am văzut pe domnul profesor încarne şi oase: zvelt, tânăr, senin,cu faţa unui soare ce răsare dimineaţa,bun cum e pâinea cea caldă,frumos şi modest ca o floare decicoare, de care eram îndrăgostiţitoţi (şi băieţi şi fete), dobă de carte.Însă din butoiul de cunoştinţe pecare le poseda domnul profesor neservea, nu puteam pricepe de ce,cu linguriţa de miere. Acum înţelegprocedeul metodic la care apelailustrul pedagog: puţinul rămâne înmemoria ascultătorilor, multul seevaporă.Sunt mândru, împreună cu toţicolegii de facultate, că am absolvitşcoala academică a domnului profesor.Cred că şi domnul profesorse mândreşte cu brazda pe carea răsturnat-o pe ogorul culturii,ştiinţei, literelor din Basarabia. Printot ce am învăţat de la Domnia sa:cunoştinţe, cumsecădenie, decenţă,bunătate, ne-am străduit şi noi,de-a lungul carierei, să fim un picmai buni, mai blajini, mai frumoşiîn cuget şi-n simţire.Inchiziţia kaghebistă i-a alungatpe profesorii noştri din agoraîn siberiile de gheaţă, de unde numai exista drum de întoarcere, sau,pe puţinii care au fost toleraţi, i-aforţat să ne servească minciunadrept adevăr. Sunt extrem de puţinicei care au ştiut să ne călăuzeascăpe sinuoasele poteci (dintr-o epocăde urmărire generalizată) spreadevăr. Nicolae Corlăteanu esteunul dintre aceştia. Prin limbajulD-sale esopic, dar şi al unui avocatabil, domnul profesor ne puneape noi, învăţăceii, să medităm departea cui este adevărul. Mai ţineţiminte? Pentru a spulbera acuzaţiilede laşitate, pe care ni le aducea,mult mai târziu, nouă, profesorilorde limbă de la Institutul Pedagogic„Ion Creangă”, un fost discipol, dealtfel, foarte capabil, voi reproduceo mostră din expunerile dascăluluinostru: Unii lingvişti romanişti (parcă-iaud şi acum vocea catifelată,un pic tărăgănată, neaoş „moldovenească”),printre care şi academicianulromân Alexandru Graur,
26socot că, în condiţii social-politiceşi naţional-statale noi, graiul moldovenescdin R.S.S. Moldoveneascăs-a constituit într-o limbă aparte anaţiunii sovietice moldoveneşti:limba moldovenească. Pentruobiectivitate ar trebui să amintesccă, într-un interviu din 1985, acad.A. Graur, la întrebarea dacă s-arputea vorbi despre existenţa uneilimbi moldoveneşti aparte, cum afirmaseanterior, a răspuns prompt:„Bineînţeles că nu; moldoveneascaeste un dialect (sau subdialect) allimbii române (sau dacoromâne)”.Şi înţeleptul nostru Esop continuade la catedră: „Alţi romanişti, printrecare şi lingviştii sovietici R. A.Budagov, D. E. Mihalci, considerăcă limba moldovenească ar fi o varietateteritorială a limbii române”.Aici comentariul domnului profesorse termina. Cine are urechi de auzitsă audă, cine are capacitatea de ajudeca – să înţeleagă!Cursul de Lexicologie al domnuluiprofesor abundă în prezentareareflexelor romanice ale originalelorlatineşti. Când ajungea la aşazisele„limbi romanice răsăritene”,reflexul era dat în „moldoveneşte”cu caractere ruseşti şi în „româneşte”cu caractere latine. Domnul profesornu le comenta, însă studenţiiD-sale vedeau că regele numit înenciclopediile sovietice „moldavskiiiazâk” era gol.Regimul concentraţionar nuaccepta din partea savantului servilnici comportarea lui Diogene şi nicilimbajul lui Esop. Lui să-i spui dacăe albă sau neagră (altfel spus, cucine eşti: cu „ai noştri” sau cu „ailor”?). Deja în plin proces de restructuraregorbaciovistă, când obună parte din oamenii de culturalimba Românăşi de suflet românesc din Basarabiacrezuseră că adevărul trebuie rostitîntreg, aşa cum este, când cenaclulmedicului Anatol Şalaru luase proporţiileunui pojar, când multă lumerecunoştea deschis că suntem români,vorbim româneşte, de aceeatrebuie să revenim la scrisul nostrulatin, locotenenţii regimului, carese agăţau şi de un pai în apărareaideologiei oficiale, n-au pregetatsă-i expună oprobriului public pe ceicărora timp de o viaţă de om le inoculaserăîn oase răceala Siberiei.S-a pomenit atras în plasa acestoraşi iubitul nostru profesor, obligat săscrie, la comanda c.c.-ului, un articoldespre etapele dezvoltării limbiimoldoveneşti, mai ales despre „înflorireafără precedent” a acesteia înperioada sovietică. Penibilă situaţiaîn care, aidoma lui Galileo Galilei(1564-1642), adept al teoriei heliocentrice,care, în 1633, în faţa tribunaluluiinchizitorial, fusese umilitşi silit să-şi retracteze propriile idei,spunând că nu Pământul se-nvârteîn jurul Soarelui, ci invers, şi domnulprofesor Corlăteanu fu pus însituaţia umilitoare de a recunoaşteunivoc existenţa de sine stătătoarea aşa-zisei limbi moldoveneşti.Opinia publică, în persoanareputatului om de cultură şi de litereValentin Mândâcanu (Veşmântulfiinţei noastre, revista Nistru, nr.4, 1988), a fost necruţătoare cuslăbiciunea de moment a omuluiCorlăteanu. Timp de 8 ani de la întâmplareade tristă pomină obrazulsavantului Corlăteanu a ars de jenăîn faţa propriei conştiinţe, a ştiinţeipe care o reprezintă şi în ochii lumii.Am putea să ne închipuim cât degreu a suportat bunul nostru profesoracest supliciu? Ştie oare domnul