PDF - Limba Romana

Nicolae Corlăteanu – 90 43toponimie şi în cele etimologice, înstudiile de dialectologie, gramaticăistorică şi istoria limbii literare, decomparativistică, de lingvistică generală,nemaivorbind de problemelegate de alfabet, de sisteme detranscriere fonetică şi de transliterare,de ortografie, de ortoepie, depoetică etc. [18, p. 86].Acad. Nicolae Corlăteanurecunoaşte că „fonetica ocupă unloc special în sistemul disciplinelorlingvistice, întrucât obiectul ei destudiu îl constituie sunetul vorbit,acel element al limbii în care seevidenţiază cu toată claritatea atâtlatura fizică şi fiziologică, precumşi cea psihologică şi socială” [6,p. 17] şi că „sunetele vorbite seprezintă ca nişte atomi sonori absolutnecesari la formarea diferitelorunităţi lingvistice (silabe, cuvinte,expresii, propoziţii)”, din care cauză„fonetica se găseşte într-o foartestrânsă legătură cu toate celelaltecompartimente lingvistice” [6, p.18]. Dar această legătură se facenumai cu ajutorul unităţilor foneticesegmentale (fonemele) şi suprasegmentale(accentul, intonaţia),care, după L. V. Ščerba, „sunt capabilesă diferenţieze cuvinte şi formegramaticale, adică să serveascăscopului comunicării între oameni”[17, p. 18]. Astfel, legătura dintrefonetică şi lexicologie se realizeazăprin faptul că unităţile fonetice (fonemele,accentul) au capacitateade a schimba sensul cuvântului,adică îndeplinesc în limbă o funcţiedistinctivă semantică şi anume:prin însăşi componenţa diferităa fonemelor în cuvânt (lac – pod,dovleac – frunză), prin înlocuireaunui fonem din cadrul cuvântuluiprin alt fonem (doamnă – toamnă,rimă – râmă), prin prezenţa într-uncuvânt şi absenţa în alt cuvânt aunui fonem (turmă – urmă, clamă– lamă), prin inversarea fonemelor(parc – crap, arc – rac – car, urdă– rudă), prin accent (compánie –companíe, pára – pará). Unităţilefonetice îndeplinesc şi o funcţiedistinctivă lexico-gramaticală atuncicând, prin schimbarea fonemuluisau a locului accentului pe altă silabă,se schimbă nu numai sensul(noţiunea) cuvântului, ci şi categoriagramaticală, adică partea de vorbire(prună – brună, soră – sură, luncă –lungă, prin accent: vesélă – véselă,dudúie – dúduie, ácele – acéle); deasemenea, ele pot realiza o funcţiemorfologică în cazul când accentulsau fonemul, fie în calitatea sa deflexie internă (alternanţa), fie încea de flexie externă (desinenţa)schimbă nu cuvântul, ci doar formalui morfologică (ex., resp.: el cântă –el cântă; el merge – el să meargă,el şede – el să şadă; casă – case,negru – negri). Legătura dintre foneticăşi sintaxă se realizează prinaccentul logic sau accentul frazei:Astăzi vom pleca la teatru (adică:nu mâine, precum ne înţelesesemanterior) – Astăzi vom pleca lateatru (nu la cinema), dar şi prinintonaţie: Vine trenul (.), Vine trenul(?), Vine trenul (!). În poetică sauteoria versificaţiei fonetica contribuiela crearea unor rime perfecteprin potrivirea aceloraşi sunete lasfârşitul a două versuri (ca niciodată– o prea frumoasă fată) şi la