Templul iubirii - Oglinda literara

Gheorghe Andrei Neagu
tor şi să-i vină în întâmpinare mereu, aşa ca nici unul din ei să nu
simtă timpul, doar aşa putea să-i fie dragă, din clipa când s-au
cunoscut. Aşa gândea Lucia apropiindu-se cu paşi temători de
tatăl său.
Acesta o privi cu ochi nefiresc de blânzi, apoi scăpărară
aprinşi de scânteile urii şi neputinţei, adunate în el de-o viaţă.
— Mâine vei fi mireasa lui Leuceu. Nu, mâine e prea târziu.
Chiar azi, chiar acum, eu, tatăl, te dăruiesc soţului ce ţi l-am
hărăzit. Să afli, copilă, că şi noi avem puterea noastră, să ştii, copilă,
că şi noi respectăm legile noastre. Azi vei fi mireasa lui. De
petrecut vom petrece când vom avea vreme. Tu singură ţi-ai zorit
destinul. Nu vreau să te pierd şi pe tine în Omedania.
Lucia tăcea. Nu putea rosti nici o vorbă şi ştia bine că totul
ar fi fost în zadar. Nu-i plăceau tânguielile lacrimile fără rost şi
mai ales rugăminţile inutile. Simţea zădărnicia gestului făcut din
tot sufletul, venind să caute înţelegere pentru fericirea pe care
abia o întrezărise.
Mefeu se apropie încurajat de tăcerea ei, considerând-o ca
pe o acceptare.
Lucia-şi plecă privirile vinovată. Urma de curăţenie, sufletească
se revolta în privirile ei. Nu voia să şi-o arate.
Mefeu o prinse de braţ şi o purtă pierdută, spre casa celui
pe care i-l alesese. Trecând peste uimirea, din privirile mirelui ce
nu mai spera, Mefeu îi întinse braţul inert, spunându-i:
— Ia-o. Ţi-am promis-o. E a ta.
Lucia simţi în palmă întâi ura lui Mefeu, apoi braţul bărbatului
necunoscut sufocat de dorinţă. Se supuse lăcrimând. N-avusese
vreme să-şi dea seama ce se petrece. Ştia doar că între clipele
ce trecuseră şi în cele ce aveau să vină nu era nici o scăpare. Era
mâna celor puternici. Nici să moară n-ar fi avut cum şi nici unde.
Iar ea, nu moartea şi-o dorea.
110