Templul iubirii - Oglinda literara

Într-o zi, o zări din nou. Era alt chip, dar acelaşi trup de femeie.
— Te rog să mă ierţi, murmură prinţul.
— Pentru ce
— Pentru că am crezut că eşti ea…
— Care ea !
— Ea, femeia pe care o căutam...
— Păi şi eu sunt femeie, spuse intrigată de ciudăţeniile rostite
de prinţ.
Omedeu o privi. Îi întinse mâinile. Ea veni. Îi apucă chipul
şi o sărută aşa cum credea că trebuia s-o facă. Ea îi răspunse.
O strânse cu putere în braţele lui setoase şi flămânde.
— Mă doare, murmură ea într-un târziu, dezmeticindu-se.
Omedeu îşi desfăcu braţele, fără s-o creadă. Vru din nou s-o cuprindă,
dar ea dispăru. Omedeu se ridică s-o ajungă. Trupul nu-l
ajută. Se prăbuşi pe pat aşteptând tăcut. Pe chip i se aşternu un
nor de tristeţe. Neputinţa îl opri din căutare. Îi era ciudă pe trupul
neputincios. Trebuia să aibă răbdare. În scurt timp va putea
porni din nou. Simţea că ea, şi numai ea putea să-i dea forţa de a
cuteza spre cunoaşterea începută.
*
* *
Gheorghe Andrei Neagu
iaţa este rezultatul unor catastrofe universale, susţinea
Vmai deunăzi cineva. Revoltat, am sărit din toată cuminţenia
sufletului să arăt contrariul.
Nu catastrofa, ci continuitatea Universului a dat la iveală
omul. Omul este produsul unei legităţi logice specifice oricărei
planete. Nici o planetă nu va putea beneficia de apariţia unei vieţuitoare
identice nouă, atâta vreme cât nu va avea condiţii identice.
Nu pot să cred că după o catastrofă nucleară, mai este posibil să
apară din nou pe pământul distrus, un alt pământ, care să ducă la
14