Templul iubirii - Oglinda literara

Templul iubirii
nopţile cu lună.
Prinţul aclamat de leodanieni şi omedanieni deopotrivă îşi
strângea rândurile cetei şi al trofeelor dobândite.
Pădurea îl petrecea cu lacrimi de neputinţă vegetală.
După terminarea vânătorii, Omedeu îşi adună ceata la marginea
podişului.
Pe femeie n-o mai zărise. O căutase un timp, apoi se liniştise
când un leodanian îi spuse că se afla la heleşteul însorit.
În sinea lui era chiar bucuros, mai ales că se observă pe
chipul însoţitorilor un sentiment de uşurare.
Scăpaseră de povara pe care o simţiră în permanenţă cât îi
însoţise până la capătul împărăţiei Leodaniei. De-acum aveau
speranţa că, odată cu sfârşitul acesteia, o mare parte din necazurile
lumii obişnuite odată trecute, n-aveau să le mai rărească rândurile.
Rămaseră destul de mulţi.
Prinţul îşi privi ceata. Era impunătoare. Exilul nu fusese
atât de nedrept pe cât îi păruse a fi la început.
Tovarăşii credincioşi ce-l urmau, puteau fi oricând oameni
de nădejde în ţinuturile Omedaniei, iar tatăl său putea, să se mândrească
de destoinicia fiului său.
— Am ajuns la poarta împărăţiei Omedaniei, le spuse prinţul
aşezându-se pe piatra de hotar ce despărţea lumea celor obişnuiţi
— Leodania, de lumea oamenilor dragi — Omedania.
Leodanienii îl ascultau curioşi. Pe chipul lor se citea oboseala
împlinirii. Erau gata să-l urmeze în ţinuturile sale, mai ales
că-şi arătase destoinicia în timpul vânătorii celei mari.
— Cine vrea să mă urmeze, trebuie să-şi lase aici toate prejudecăţile.
Vom intra goi în ţinuturile Marelui Omedan, tatăl meu,
împăratul, şi vom suferi toate încercările la care vom fi supuşi.
Leodanienii îl ascultau cu atenţie şi hotărâre. Dar Omedeu nu le
mai spuse nimic.
Îşi scoaseră vestmintele prăfuite. Goi se cufundară în albia
unui râu de hotar, purificându-şi trupurile. Răcoarea apei le în-
55