Templul iubirii - Oglinda literara

Templul iubirii
plecat cu femeile şi copiii, cu averile şi nevoile lor, să cucerească
Unghiul Suprem, căutându-şi izbăvirea. Mi-e teamă ca tatăl vostru
să nu se afle în primejdie. Sunt mulţi...
„Marele Omedan în primejdie... Asta niciodată. Să fie ei
câtă frunză şi iarbă, să aibă cele mai bune armuri şi tot nu vor
reuşi să-şi găsească forţa de care au nevoie pentru aşa ceva”,
gândi prinţul în tăcere.
— Îţi mulţumesc pentru veste. Aşează-te lângă noi şi-ţi recapătă
forţele. Te vei duce apoi la tatăl meu să-i duci această veste
şi altele pe care ţi le voi da, zise el cu voce tare, liniştit şi hotărât.
Solul se aşeză la masa pe care slujitorul Templului Înţelepciunii
aşezase, mai dinainte cele de trebuinţă.
Omedeu îl privi cu dragoste. Nu era îngrijorat. Avea încredere
în puterea Marelui Omedan ca în el însuşi.
Însoţit de bătrânul înţelept se ridică de la masă, luîndu-şi
rămas bun. Sosirea altor leodanieni îl bucura chiar dacă nu erau
din suita ce-l însoţea, dar faptul că se lăsaseră ademeniţi pe Calea
Vieţii, îi umbrea bucuria. Ştia că această cale este cea mai lesnicioasă
dintre toate spre Unghiul Suprem şi tocmai de aceea era
lipsită de virtuţi. Dacă alegeai drumul prin Calea Vieţii, rareori reuşeai
să-l parcurgi până la capăt.
Zeci şi sute de ispite copleşeau cugetul celor porniţi spre
curtea Marelui Omedan. Locuri ale plăcerilor, aşteptau la fiecare
pas. Îmbuibarea trupului şi adormirea spiritului. După ce treceai
prin toate acestea, dacă ajungeai la curtea împărătească, erai un
om sfârşit. Trupul îndestulat de atâta cale, cădea. Spiritul rămas
fără învăţătura necesară marii întâlniri nu putea lua locul trupului
vlăguit de atâtea plăceri. Iar Marele Omedan n-avea ce să mai
consfinţească.
Epuizaţi şi sătui de minciuna lor, cei ce se mulţumiseră a
trece fără a cuteza cu adevărat se pierdeau ruşinaţi şi înfrânţi de
propria nimicnicie.
69