Templul iubirii - Oglinda literara

Templul iubirii
finim, întinăm existenţa de excepţie a fiinţei umane îndrăgostite
care încearcă momente de adevăr sufletesc suprem.
Iubirea nu poate fi explicată. Ea este sau nu este. Fazele
tranzitorii sunt falsificări.
Iată tristeţea mea, a zis omul semenilor săi. Ei au privit, nepăsători
trecând peste vorbele sale,
Iată sufletul meu, a mai zis el, omul către cei ce treceau.
Şi unul s-a oprit. Cu ochii miraţi se apropie cu palmele larg
desfăcute de sufletul lui, iar mâinile s-au dovedit a fi vestmântul
potrivit.
Şi om şi suflet erau o lumină. Din fiecare parte izbucneau
puteri descătuşate.
Şi niciodată omul nu se simţise mai aproape de om, ca
atunci.
Lumina le transfigurase chipul şi cugetul. S-au bucurat.
— Stranie împlinire, au zis ei privindu-i cu uimire fără a-i
înţelege.
Priveau şi treceau mai departe.
Nici nu a spus „apărăm lumina acestui suflet”. Descoperirea
devorată cu nesaţ i-a aflat mai flămânzi decât fuseseră. Iar
foamea le-a stârnit ura.
Şi pentru că nu puteau flămânzi la nesfârşit, au început a
certa omul care îndrăznise să-şi lase sufletul descoperit.
Iar mâinile au început să tremure. Tremurul trecu în sufletul
omului.
Şi omul începu să se teamă la rându-i pentru ca mai apoi
teama să i se transforme în spaimă. Mâinile-i simţeau sufletul tot
mai greu. Apoi cuprinse de panică, se depărtară una de alta învinse.
Sufletul căzu şi se sparse în mii de fărâme. Semenii omului
se repeziră să-şi astâmpere foamea.
Sătui, aflară absenţa luminii. Mâinile căutau disperate, orbite.
Sătui, oamenii se depărtară, cuprinşi de întuneric.
Ochii aprinşi în secunde de iubire se stinseră pâlpâind. Iar
67