Templul iubirii - Oglinda literara

Parcă i-ar fi cunoscut, parcă se recunoştea în privirile, în gesturile,
în glasurile lor. O lume nouă crescuse aici. Văzu cum alţi
copii luaseră locul celor cunoscuţi cândva.
Nimeni n-o observase. Simţi că ea nu mai este decât o poveste
şi plecă mai departe.
*
* *
Gheorghe Andrei Neagu
Omedeu îşi întinse braţele spre văzduhul necruţător. Ca nişte
aripi imense, braţele gesticulau spre înălţimi nefireşti.
De-acolo, de la înălţimea visurilor sale, Omedeu o privi. Mică
şi firavă îşi aştepta sentinţa. Arşiţa, provocată de intensitatea
trăirilor, îi pârjolise trupul peste măsură. Buza de sus îi tremura
imperceptibil Broboane mici îi înrouraseră faţa. Imeia îşi duse
instinctiv mâna la ochi, coborând-o cu degetele desfăcute în lungul
nasului, peste lacrimile izvorâte fără voie. Ceva din sufletul
ei tresărea necontenit, necontrolat, spre zările cerului. Omedeu o
privi nemângâiat. Din trupul său se înălţau dorinţe de nestăvilit.
Un vânt năprasnic îi era răsuflarea. Copacii se îndoiau până
la pământ, eliberând locul unde Imeia se adăpostise.
Omedeu o văzu ghemuită, vrând parcă să se micşoreze şi
să dispară.
O cuprinse în palmele lui mari, imense, ca nişte aripi nevăzute.
Trupu-i aprins de tremurul aşteptării, se destindea ca marea
după furtună.
Cu buze moi, întredeschise Imeia îi acoperi mâna. Omedeu
vru să şi-o retragă, dar sărutul ei îl opri. Şi gestul şi mişcarea
îl ţintuiră fără scăpare. Din ochii lui, mari spaţii se lăsaseră
potopite de căldura sufletului regăsit.
Sufletul său era mai presus de orice căutare.
154