Templul iubirii - Oglinda literara

Templul iubirii
hotăra din ce în ce mai mult să păşească alături de prinţ şi de însoţitorii
lui. Omedeu era fericit...
*
* *
Prietene, stai să fumăm!”. Îmi răspunde tăcerea. Din locuri neştiute,
cuvintele se-noadă anapoda. Priveam şi înţelegeam.
Cer de smoală deasupra sufletului meu. Copaci cu ramuri
de-flăcări împrejur. Mama despletind poveşti pentru copii imaginari.
Şi peste toate şi peste tot, o mare foame de adevăr, de certitudine...
Toamna în flăcări, toamna arzând cu toate culorile ei. Verdele
visărilor devenind tot mai palid.
Copil am fost şi nu mai sunt.
„Mai rămâi” am strigat frunzelor. Dar au căzut indiferente.
Foşnetul lor uscat, seca sufletul meu.
Şi iarba, o, iarba se apleca la pământ şi se unea cu el, venind
în el, aşa cum plecase la începuturi.
Nici un vis sălbatic. Numai mers hotărât de cerb singuratec
în calea pieirii absolute. Orice puşcă-l putea dobori. Dar nu.
În copaci, scorburi ca peşteri întunecoase, se transformau.
Pe ochi şi pe gură, ceţurile sărate adunau timpul. Risipă nu
era şi nu mai putea fi.
„Rămâi” am spus. Şi timpul a rămas.
Din ramuri uscate, frunzele foşneau ca nişte bancnote calde
în care vântul se rătăcise de spaimă.
„Şi totuşi aprinde-mi o ţigară” mi-ai cerut şi m-am bucurat.
Erai om. Aveai nevoie de alte ceţuri iar ceaţa aceea eram eu,
acolo, pe gură, pe ochi şi în păr.
Pădurea hohotea în foşnete lungi, ca un corn englezesc, în
31