Templul iubirii - Oglinda literara

Templul iubirii
lor care-şi rosteau dragostea îi contrariase. Apoi se străduiră s-o
înţeleagă. Şi zi de zi şuşoteala lor se întindea peste ziduri, peste
oprelişti, ca iedera.
Bătrânii leodanieni, înrăiţi în indiferenţă, nu se sinchisiseră,
considerând totul o toană trecătoare. Mai văzuseră şi nu se întâmplase
nimic. Doar faptul că se spunea că prinţul venit este urmaşul
Marelui Omedan, îi făcură să se agite puţin. Apoi se
liniştiră. Omedan era orbit de femeie. Bătrânii leodanieni îşi râseră
în barbă mulţumiţi. Femeia era de-a lor şi n-aveau a se teme.
Îşi cunoşteau odrasla ca pe un bun croit după chipul şi asemănarea
lor.
„Aşchia nu sare departe de trunchi” ziceau ei, chicotind,
celui ce-şi rostea în public îngrijorarea.
Cu timpul prinţul începu a se dezmetici. Farmecul femeii
nu-l orbise, dar voluptatea cu care aceasta-i deschisese căile cunoaşterii
îl îndepărtase o vreme de la învăţăturile Marelui Omedan.
„Sunt urmaşii lui. Va trebui s-aduc forţă şi împlinire în împărăţia
Omedaniei. Tatăl meu va trebui să fie liniştit de vrednicia
fiului său”, îşi spunea prinţul uneori aducându-şi aminte de sine.
Atunci o pornea singur printre leodanieni. Începu să le povestească
lucruri nemaivăzute, să-i îndemne să vină alături de
lumea adevărată. Mereu singur, mereu sigur pe sine. Încă nu-l
credeau. Încă-l simţeam şi-1 tratau ca pe un străin. Dar prinţul
nu se lăsă doborât. Îşi continua cu patos dăruirea încercând să-i
înţeleagă şi să se facă înţeles.
Indiferenţa leodanienilor era din ce în ce mai mult zdruncinată.
Apariţia lui Omedeu alături de femeie în pieţele pline de
plictis, înviorase asistenţele. Mulţi începură a-l asculta. Era un
început.
Clipă de clipă, Omedeu încerca să-i convingă să-i scoată
din Leodania. Patosul era principalul argument în lupta pe care o
19