Templul iubirii - Oglinda literara

Templul iubirii
Se îndreptă spre uşa ce ducea la camera fraţilor ei. O deschise.
Larma vocilor venea ca un murmur tonic, spre inima ei.
Omedeu o privi. Ar fi vrut să meargă cu ea. Dar găsi că era
binevenit să-i lase o vreme singuri, să se bucure.
*
* *
Afi fericit ar putea însemna să te simţi Sisif ajuns în vârful muntelui.
Dar sărmanului Sisif o nouă grijă i-ar umbri bucuria :
aceea de a-şi păzi bolovanul să nu cadă. Pentru că vârful înseamnă
o culme unde e foarte greu să stai în echilibru. De aceea
vârful este creaţia imaginaţiei noastre. Sisif urcă mereu cu un alt
efort uriaş câţiva paşi mai sus. Sisif există ca un uriaş întrupat în
noi, cei care ne naştem şi pierim, cărându-ne bolovanul. Unii reuşesc
mai puţin, alţii mai mult, dar lupta continuă e fericirea, iar
vârful un ideal, o motivaţie a existenţei.
*
* *
Bine aţi venit, le întrerupse discuţia aprinsă, Imeia. De parcă
atunci s-ar fi despărţit, de parcă n-ar fi trecut atâtea zile de
când nu se mai văzuseră. Fraţii îşi conteniră discuţia aprinsă
sub ochii uimiţi ai slujitorilor templului.
De undeva, dintr-o altă încăpere, atrasă de zarvă, se ivi o femeie
cu ochii blânzi şi cu trupul topit de trecerea anilor.
— Mamă, exclamă Imeia, depărtându-se de ceata ştrengară.
— Bine te-am găsit fiica mea, zise bătrâna la faţă luminându-se.
Se îmbrăţişară.
— Omedeu nu mi-a spus. E în firea lui să-mi facă astfel de
surprize. Altfel aş fi venit să vă întâmpin.
131