Templul iubirii - Oglinda literara

Gheorghe Andrei Neagu
După ce-i văzu gata, Prinţul se retrase pe o Muntele lui
Venus. Putea să privească şi să fie văzut.
Vrăjmaşii începură să se apropie. Şiruri lungi de leodanieni,
fără armuri, păşiră în faţa duşmanilor înşăuaţi...
Omedeu îşi aruncă privirile înainte, fără a schiţa alt gest.
Ceata omedană se avântă cu iuţeală în întâmpinarea vrăjmaşului.
Distanţa dintre cetele rivale se micşora cu repeziciune.
Omedanienii parcurseră în acelaşi timp o distanţă dublă
decât greoii lăncieri împlătoşaţi ai leodanienilor. Omedeu îi privea
cu dragoste.
Când vrăjmaşii considerau că au ajuns la o distanţă convenabilă,
îşi încordară muşchii pregătindu-se de atac.
Omedanienii se destrămară ca o ceată din faţa lor lăsând
câmpul gol. Cu ramurile înflorite de mirt şi chipurile zâmbitoare,
ocoliră ceata vrăjmaşilor, învăluind-o.
Prăştiaşii şi lăncerii se văzură lipsiţi de posibilitatea unor
lovituri reale. Scuturile şi platoşele se dovediră inutile în faţa absenţei
agresiunii omedaniene. Zâmbetul cu care aceştia, îşi însoţeau
mişcările învăluitoare, incinta şi enerva ostentativ.
Se avântară din nou ameninţători spre locurile pe unde pâlcurile
de omedanieni apăreau şi dispăreau ca nălucile. Mefeu însuşi
era agitat şi haotic. Înverşunându-se peste măsură, îşi
împingea fără noimă pâlcurile de leodanieni, în faţa cetei omedaniene.
Sufocaţi peste poate de armurile grele se prăbuşeau din
picioare. Mefeu îşi trimise cetele de bătăuşi care cu ajutorul harapnicelor,
aveau datoria să-i silească să lupte. Cu trupurile năclăite
de sudoare, leodanienii se ridicau avântându-se spre cetele
de năluci. Mefeu, în fruntea gărzii personale, se avântă spre centrul
grupării omedaniene. În iureşul lui, nu sesiza mişcarea înşelătoare
a acesteia.
Florile de mirt împrăştiau arome năucitoare. Bulucindu-se,
leodanienii văzură dispărând pentru a nu ştiu câta oară ceata omedaniană,
de parcă ar fi înghiţit-o pământul. Se treziră singuri la
96