Templul iubirii - Oglinda literara

Templul iubirii
Când un copil alunecând îşi juleşte genunchii iar omul de
alături îl ridică în braţe şi-i spune nu : „Taci, în curând n-o să te
mai doară” ci : „Hai, vino să-ţi arăt ceva”, durerea dispare, pierzându-se
în acel ceva misterios, pe care urmează să-l afle.
Şi vreau ca omul de lângă mine să tacă, iar dacă nu ştie
să-mi spună „Hai să-ţi arăt ceva”, cel puţin prezenţa lui să mă
facă să nu mă simt singur.
*
* *
Omedeu se aşeză tăcut la una din mesele bogate. Trupul flămând
trebuia să-şi refacă forţele. Femeia îl urmă fără vorbă. Pe chipul
ei gestul aşezării la masa belşugului fu însoţit de satisfacţie.
Leodanienii se înşiruiră veseli de-a dreapta şi de-a stânga
prinţului. Omedeu era îngrijorat. Atmosfera opulentă a Templului
Carantinei era atât de nefirească în întregul ei, încât se aştepta
mereu la ceva neplăcut. O asemenea veselie, un asemenea belşug,
trebuia să ducă la ceva ce nu se putea defini dar care s-ar fi
soldat cu destule neplăceri.
Mesenii îi priviră curioşi.
Murmure nedesluşite porneau dintre ei. Îşi aduceau aminte
că fuseseră la început aidoma lor.
Vinul curgea în pocale aurite. Cupele se goleau pe nesimţite.
Licoarea se ridica pe nevăzute în trupul noilor veniţi, îmbujorându-le
obrajii. Privirile deveneau mai îndrăzneţe, ochii mai
strălucitori.
Omedeu îi privi pe cei găsiţi acolo. Aveau chipurile deja
congestionate. Mişcările nesigure, feţele buhăite trădau faptul că
deveniseră victimele plăcerilor din templu.
Totul era artificial în jurul lor. Veselia era menţinută în permanenţă
de mesele veşnic pline şi de licorile oferite.
27