Templul iubirii - Oglinda literara

Gheorghe Andrei Neagu
Aici sălăşluia copilăria prinţului vegheată de înţelepciunea
Marelui Omedan, pentru care oamenii îl ascultau şi îl respectau
ca pe un conducător. Sfaturile lui erau legi, înţelepciunea şi dreptatea
îi erau izvoare, fluvii ale vieţii.
Aşteptau aşezaţi în jurul tronului, respectându-i tăcerea
trăind în aceeaşi măsură întâlnirea dintre tată şi cel care avea să-l
urmeze, dacă se dovedea vrednic de aceasta. Aşteptare încordată
şi grea.
Auzul lor prinse zgomot de paşi apropiindu-se. Zăriră convoiul
ce înainta încet. În faţă mergea Omedeu, însingurat, urmat
la mică distanţă de suită, călcând atent, ca într-un ritual.
În liniştea ruptă de zgomotul paşilor se apropia tot mai mult
tatăl său. Ajuns în faţa lui, se opri.
Se priviră îndelung, nerostind nici un cuvânt, cercetându-se
doar. Ochii le scăpărau, rostind întrebări şi răspunsuri ce n-aveau
voie să fie rostite tuturor.
O veşnicie părea să fi trecut peste timpul în care doar frunzele
îndrăzneau să tremure, amintind că viaţa este totuşi acolo.
Când Omedeu se ridică, o mişcare de val cuprinse mulţimea.
Păşi, iar când braţele sale se desfăcură într-un gest prietenesc,
un strigăt de bucurie şi de uşurare, cuprinse piepturile încordate
rupând liniştea ţinutului, prevestind sărbătoarea.
Scurtă sărbătoare, umbrită de pregătiri de luptă.
Sosirea lui Mefeu obliga cetatea să lupte. Jafurile lui, brutalitatea
cu care călcase ţinutul trebuiau pedepsite.
Omedeu venise în lume senin şi curat, dar împărăţia avea
nevoie de apărare.
Trebuia să lupte pentru puritatea lumii pe care Marele
Omedan avea s-o lase în grija lui şi a omedanienilor însăşi.
Numai frânturi. Oare e puţin Viaţa noastră să fie tributară
frânturilor
Mă doare imposibilitatea pe care ades o simt.
94