Templul iubirii - Oglinda literara

— Ce nume ! chicoti ea uşor amuzată. N-am mai auzit de
aşa ceva. Există un asemenea nume
Omedeu nu-i răspunse. Neştiinţa ei îl răni. Nu putea exista
o fiinţă care să nu fi auzit de numele lui, sau cel puţin al Marelui
Omedan. Vru să ne depărteze.
— Stai, nu pleca ! Omedeu ! Îmi place numele tău! zise ea
apropiindu-se.
Prinţul rămase. Îndrăzneala îl contrarie. Fusese obişnuit
numai cu formule prestabilite şi nicidecum cu felul în care ea cutezase
să-l numească şi să-l oprească.
— Dar tu, cine eşti spuse Omedeu distant, de parc-ar fi
vrut să-i arate care este diferenţa între el, prinţul unei împărăţii şi
ea, fiinţă a cărui nume nu i-ar fi spus nimic.
— Ai să vezi.
— Când întrebă prinţul.
— Oooh, dar grăbit mai eşti. Nu păreai, dar dacă aşa stau
lucrurile, vino ! îi spuse ea, făcându-i semn s-o urmeze. Ajunşi în
locuri dinainte ştiute, ea îi cuprinse brusc faţa între mâini şi-l sărută.
Prinţul rămase înmărmurit. Atunci îl mai sărută o dată prelung,
răscolitor. Omedeu simţi că se tulbură până la uitarea de
sine.
Când se desmetici, auzi:
— Eu sunt femeia !
„Lăudat fie numele ei!” murmură pentru sine Omedeu,
pentru ca apoi să-l cuprindă simţăminte contradictorii. Ar fi dorit
s-o cunoască mai bine. Trupul nu-l ajuta. Întâlnirea fulgerătoare
îi dăduse senzaţii nemaiîntâlnite, pe care nu le putea defini. Plecarea
ei îl lăsase nedumirit, răscolit. „Dacă aceasta este femeia,
va trebui s-o cunosc”, îşi spuse prinţul Omedeu, ridicându-se.
*
* *
Gheorghe Andrei Neagu
12