Templul iubirii - Oglinda literara

aveau să ajungă la capătul drumului. Cuvintele prinţului îi încurajară
pe toţi deopotrivă.
— Să mergem, zise apoi Imeia.
Tot mai sus, tot mai aproape de lumină. Ochii lui Omedeu
deveniră văpăi.
— Priveşte ! spuse iar Imeia.
Printre stâncile lipsite de vegetaţie, trupul unui alt omedanian
era prefăcut în cenuşă. Omedeu îl atinse. Pulberea se scurse
printre stânci.
— A fost unul din însoţitorii tatălui meu. Căldura soarelui
l-a distrus, puţin mai încolo de unde însăşi tatăl meu n-a mai putut
înainta.
Imeia se cutremură. Omedeu o privi şi-i ghici temerile.
— Nu, iubita mea, noi vom pieri într-o Durere Supremă,
nepământească.
Ea nu spuse nimic. Îl privi doar lung, căutându-i ochii.
Cândva avea să vină finalul. Acuma îl avea pe Omedeu lângă ea,
clipă de clipă iar însoţirea aceasta era viaţă.
*
* *
Gheorghe Andrei Neagu
In viaţă nimic nu e perfect. Totul e perfectibil, ia
aleargă după perfecţiune, îşi distruge cu bună ştiinţă plăcerile
vieţii. A căuta perfecţiunea în tot ce te înconjoară, a pretinde
să trăieşti numai după canoanele ei, iată o himeră pentru care
viaţa poate deveni de nesuportat. Atâta timp cât aspiraţia tinde
spre perfecţiune, dar fără a se împlini, omul îşi respectă condiţia
definirii sale în spaţiu şi timp. Cu cât ceva este mai aproape, de
perfecţiune, cu atât ne rămâne mai puţin de făcut pentru a ne autodepăşi
condiţia umană. Căci omul este contrariul pământului,
veghind asupra calităţii vieţii. El este materia organizată după
principii raţionale, ce nu au atins încă perfecţiunea, dar spre care
142