Templul iubirii - Oglinda literara

Gheorghe Andrei Neagu
perbului vânat. Ramuri uscate s-aplecau în calea lui încercând
să-i stăvilească avântul, sfărâmându-se-n bucăţi.
Strigătul copiilor pădurii înfiora văzduhul, iar când prinţul
săgeta trupul celui rămas în urma turmei, geamătul se transforma
într-o sfâşietoare strigare finală.
Regele munţilor s-opri cutremurat. Coarnele se aplecară
uşor. „Nu vă opriţi” mugi cu glas tremurător de sub coroana regală.
Vânătorii îl urmăreau nemiloşi.
Turma îşi reluă goana înfiorată, în vreme ce căprioara s-a
oprit fulgerată. Durerea iedului lovit sfâşiind pădurea o ţintuia
locului. Ascunsă după copaci, îşi privi puiul căzut ca o picătură
de soare pe covorul de frunze uscate, pentru ultima oară, tremurând
de neputinţă.
Zăvozii veneau urlând întărâtaţi, înaintea vânătorilor.
„Nu vă opriţi !” îi îndemnă glasul regal, încercând să-şi
aducă turma în afara primejdiei. Dar mugetul nu mai avea putere.
Ciuta rămasă în urmă se năpusti asupra câinilor ajunşi lângă
trupul ce mai palpita încă.
Zăvozii înspăimântaţi se retraseră surprinşi.
Voievodul, legănându-şi coarnele maiestoase, îşi conteni
pasul cu care-şi îndemnase turma să fugă. Vru să se întoarcă săşi
apere puiul, iubita şi turma, care prostită, îl privea nehotărâtă.
„Nu vă opriţi !” îndemnă cerbul cuprins de nelinişte. Cu
ochii cuprinşi de durere îşi petrecu ciuta cu lacrimi, bulucinduşi
turma în hăţişuri din care vânătorii n-aveau s-o găsească.
Târziu, când avea să se-ntoarcă-n poiană, frunzele sfârtecate
şi roşii aveau să fie martori tăcuţi celei ce-a fost lumina ochilor
lui. Orbit, cerbul avea să se avânte cuprins de furtună, în
marginea abruptă a pădurii. Prăpastia-i cuprinse trupul în vid.
De jos, un pârâu avea să spele ochii sticloşi de lacrima
mută, a unui ultim bun rămas. Iar turma-şi vedea mai departe de
frunzişul bogat şi umbros pe cărări de înţelegere arătat de rege în
54