Templul iubirii - Oglinda literara

Gheorghe Andrei Neagu
prinţului se întristară. Atâta orbire-l rănea, alungându-l. Se hotărî
să plece singur alături de ceata omedanienilor şi leodanienilor
rămaşi.
— De-atâtea ori am sperat să găsesc femeia vrednică pentru
a mă însoţi în împărăţia tatălui meu, încât pentru o vreme, am
crezut că tu eşti aceea. Dar m-am înşelat. Din nou m-am înşelat,
spuse prinţul cu amărăciune.
— Ba cred că tu m-ai înşelat. Eu nu ţi-am cerut aurul împărăţiei.
N-am nevoie de împărăţia tatălui tău. Eu vreau doar un
bărbat care să mă facă mereu să nu uit că sunt femeie. La ce-mi
folosesc mie toate bogăţiile tale, dacă voi trăi mereu singură. Tronul
te va răpi oricărei femei. Iar în lipsa ta de înţelegere vei acuza
mereu femeia şi nu vei avea curajul să recunoşti că nu ea este de
vină, ci menirea ta. Niciodată un stăpân nu a putut dărui fericirea
supuşilor săi, îi spuse ea cu voce tăioasă impersonală.
Prinţul o privi cu uimire. Vorbele ei îl dureau. „Era adevăr
sau minciună ” Nu putea şti. Trebuia să găsească până la urmă
înţelegerea de care avea nevoie. Însoţitorii se îndepărtară. Duritatea
femeii le displăcu.
Ţineau la prinţul lor şi leodanienii şi omedanienii. ÎI însoţiseră
pentru sufletul ales şi pentru puterea pe care ştia s-o dăruiască
tuturor.
— Rămâi cu bine atunci, îi spuse el cu amărăciune şi cu
durere în suflet, îndreptându-se spre ai lui.
— Mergi cu bine îl însoţi urarea ei, rostită egal, cu convingerea
lucrului bine făcut.
Curând prinţul îi ajunse. Vânătorile aveau să continue până
când aveau să-şi procure rezervele pentru drumul de întoarcere.
Toţi ştiau că drumul era lung şi greu.
Zile de-a rândul îşi încercară puterile în descoperirea şi
prinderea vânatului.
— Mâine ne oprim, le spuse prinţul într-una din serile în
care se aşezaseră în jurul focurilor de tabără.
Am suficiente provizii pentru ca să ne ajungă până la ca-
50