Templul iubirii - Oglinda literara

Templul iubirii
Disperată Mă opresc şi te privesc îndelung. Nu-mi dai nici o
atenţie. Parcă nici nu exist.
„Tu ” mă trezesc rostind. Vocea mea se pierde în ploaie şi
indiferenţă.
— Ei tu repet încercând să rup perdeaua de ploaie, de
parcă ea ar sta între noi. Răspunsul e acelaşi. Şi cât mi-am dorit
tăcerea.
Mă aşez alături şi mi-e bine. Nici nu vreau altceva, aştept;
doar sfârşitul ploii sau o privire.
Nici ploaia nu s-a sfârşit, nici capul nu l-a întors. Într-un
târziu întinse mâna spre mâna mea, cealaltă spre apă. Priveşte
trasând cu degetul linii, forme.
— Asta e. Eşti prea curios, zise tăcând. Tresar.
— De unde ştii
— Pe nicăieri. Scrie aici.
Atunci am simţit că eu sunt acela. M-am ridicat şi te-ai ridicat
odată cu mine. Nu m-ai căutat nici cu privirea. Doar mâinile
le simţeam arzându-mi pielea. Nu se mişcau, nu căutau
forme, dar erau peste tot, afară şi înăuntru, mai ales înăuntru.
Împreună, picioarele se mişcau în ritmuri dinainte ştiute.
Restul era încleştarea simţurilor când mâinile împleteau inconştient
dorinţe. Şi întrebarea „ce ne facem” de nimeni rostită, venită
dinainte, din tot, repetată apoi la nesfârşit, a rămas mereu
fără răspuns, când încă n-am găsit şi poate nici nu găsim răspunsul.
*
* *
Ajuns în Calea Spiritului, Omedeu se opri. Din fiecare colţ a
drumului său, femeia îi apăruse, dar nu-l împlinise. Golul din
sufletul lui se mărea. Rănile dezamăgirilor nu se mai cicatrizau
ca altădată.
Aici, acum, în Calea Spiritului, căutările prinţului trebuiau
39