Templul iubirii - Oglinda literara

Templul iubirii
bucurie lăuntrică, intensă.
Odată, într-un pâlc de sfetnici, se auziră cuvinte de compătimire
pentru nenorocul ei. Vestea plecării lui Mefeu spre Unghiul
Suprem conferise acestuia o aureolă ciudată, nemeritată.
— Sunt sigur că ea l-a făcut să năzuiască atât de departe,
zise unul dintre sfetnici.
Fără voia lui, prinţul se trezi interesat de cele auzite.
— Există oare femei care să determine un bărbat să cuteze
spre lucruri înălţătoare zise Omedeu tulburat de aducerile
aminte.
— Femeia lui Mefeu este una dintre acelea, zise unul dintre
sfetnici, punând înseninarea prinţului pe seama întâlnirii ceo
aştepta cu Marele Omedan. Dar nu ştiau că o despărţire născuse
speranţa...
„Păcat că Mefeu nu ştie să preţuiască acest lucru”, zise prinţul
pentru sine, bucurându-se de norocul ce-i fusese dat prin femeia
ce-l putuse determina să cuteze.
„Dar dacă Mefeu îşi dorea el însuşi puterea” îşi spuse prinţul.
— Poate dorinţa de a se ridica deasupra lumii obişnuite a
Leodaniei îşi continuă el gândul, rostindu-l cu voce tare unuia
dintre povestitorii din preajmă.
— În faţa cui, a semenilor, a ei Leodanienii nu simt nevoia
asta. Doar sunt oameni obişnuiţi. De aceea îi numim leodanieni,
zise altul din apropiere auzind rostirea prinţului.
— Să nu uiţi că şi noi tot din ei ne tragem, spuse Omedeu.
Cât despre voi, încă mai sunteţi, arătă el spre leodanienii din
suită.
— Da mărite prinţ, dar noi ne-am desprins sau suntem ca
şi desprinşi de lumea lor. Mâine în zori vom fi primiţi în palatul
Marelui Omedan. Vom fi prezentaţi la marea întâlnire, când tatăl
vostru ne va bucura cu cinstirea cuvenită strădaniilor noastre de
a ne desprinde de lumea celor obişnuiţi, de a deveni oameni dragi,
89